28 iunie 2019

Scandal de proporții. Critic orădean critică dur starea revistelor literare

By In Carte

În numărul 5/2019 al revistei Familia din Oradea, criticul şi istoricul literar Ion Simuţ publică, la rubrica „Interogaţii“, un articol de opinie despre prezentul revistelor literare româneşti.

Articolul e incomod prin concluziile sale și provoacă un scandal.

Iată cum argumentează o altă revistă, Observator Cultural, republicarea articolului din familia:

Republicăm integral acest text, considerînd că articolul profesorului Simuţ poate fi începutul unei dezbateri despre presa literară românească, despre relaţia acestor reviste cu cititorii. Facem precizarea că Ion Simuţ este – din 1986 şi pînă în prezent – redactor al revistei Familia şi profesor universitar –  din anul 2000 – la Facultatea de Litere a Universității din Oradea.”

Criticul orădean Ion Simuț, laureat al Muzeului Național al Literaturii Române pentru volumul scos la editura clujeană Școala Ardeleană, ”Literaturile române postbelice”. Foto infobihor.ro

Iată articolul în cauză:

Elegie pentru revistele literare

Sînt un consecvent cititor al presei culturale românești din toamna lui 1968. Am urmărit, cu intermitențe, și presa culturală franceză. Nu vreau să fac un istoric al acestei experiențe personale, dar începutul mi-e foarte viu și acum în memorie. Devenisem elev în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic din Oradea și în drumul meu de la școală la internat, în octombie 1968, pe chioșcul de ziare pe lîngă care treceam zilnic apăruse un mic anunț publicitar înscris pe o tablă dreptunghiulară: „Citiți România literară!“. Am observat schimbarea de pe o zi pe alta (apariția micului panou prins pe acoperișul chioșcului) și am devenit cititorul consecvent al revistei de la primul număr. De atunci și pînă azi, o săptămînă în care nu am citit România literară era o săptămînă neterminată. Dacă se întîmpla să pierd un număr îl recuperam, la fel ca și azi. La România literară s-au adăugat treptat Contem­poranulLuceafărul și Familia. Și apoi alte reviste literare. Cred și acum că nu am avut de atunci încoace niciodată un moment mai bun al presei culturale ca în acei ani. Poate că idealizez momentul cultural al tinereții mele. Am rămas același cititor pasionat al presei noastre literare, și în perioada studenției, bibliotecile mă ajutau să-mi extind explorările. Asta înseamnă perioada 1968-1978. Plus experiența de redactor la Echinox. Am văzut declinul presei și am fost mult mai selectiv – și prin forța împrejurărilor – după ce am devenit profesor la țară (1978-1986). Din 1 octombrie 1986, eram redactor la revista Familia și peisajul publicistic am ajuns să-l cunosc din interior, nu doar din ipostaza de cititor. Presa de după Decembrie 1989 izbucnea strălucitor. Un sfert de sufragerie, o parte din dormitor se transformaseră într-o arhivă care nu mai era func­țională. Inflația cuprinsese și presa. Nu am înțeles imediat că era o boală pe termen lung. Ea durează și azi. Unele reviste bune (Contra­punctArtPanoramaIdei în dialogAdevărul literar și artisticCultura) au dispărut, dar au apărut altele noi.

O sută de reviste culturale de breaslă și păcatele lor

Peisajul presei culturale s-a stabilizat de cîțiva ani la aproximativ o sută de reviste culturale – sumă aproape incredibilă, dar reală. Ar merita să facem un recensămînt exact, pe județe, profiluri, forme de finanțare, tiraj, redactori, difuzare (unele informații ar fi greu de obținut).

Ar fi mai ușor să observăm viciile de sistem: inflația, avînd ca efecte imediate devalorizarea, nevandabilitatea și producția pe stoc; inerțiile de sumar în structuri neinteresante, excesiv rubricate, șablonarde și neatractive; provincializarea, adică lipsa de dinamism și de orizont, urmate de autosatisfacția în grupuri din ce în ce mai restrînse; industria de amabilități, practicată și la centru cu prisosință; fragmentarea vieții literare și împărțirea în falange exclusiviste și ireconciliabile, aparent marginale și neimportante, dar cu un potențial agresiv și destabilizator. Dar o să revin poate altă dată la aceste probleme, în general ignorate, deși destul de cunoscute.

Declinul presei literare este evident și la noi, după ce falimentul ei s-a produs în alte părți. În timp ce în Vest revistele literare aproape că au dispărut (în orice caz, numărul lor s-a redus drastic) sau au o vizibilitate extrem de redusă, la noi presa literară se răsfață într-o luxurianță maladivă. Ne putem amăgi că e bine. Mă gîndesc la numărul mare de reviste literare (peste o sută, cum spuneam), nu și la tirajul, relevanța culturală și răspîndirea lor. Un bilanț nerealist, periodic, ajunge mereu la aceeași concluzie: „vai, ce frumos arătăm și ce bine o ducem!“. Toate redacțiile au rafturile pline de exemplarele primite de la celelalte reviste. Ne informăm reciproc despre ce mai scriem – absolut firesc. Revărsarea de abundență nu poate fi negată, dacă te uiți numai la tine în redacție și nu te uiți în afară, pentru că nici nu te interesează publicul. Acesta e, de fapt, cel mai grav defect al presei noastre culturale, care poate fi formulat în două forme diferite: a) lipsa de public, înțeleasă ca o fatalitate, și b) lipsa de interes pentru public, adică mai clar: lipsa de interes a redacțiilor privind receptivitatea publicului, e treaba lui dacă se uită în altă parte, nu e treaba noastră! În primul caz, învinovățim publicul, în principiu, e o chestiune de sociologie (s‑a schimbat lumea culturală, nu avem ce face!); în al doilea, punem în chestiune inițiativele revistelor de atragere a unui public, chestiune de management cultural. Avem vitrină, noi ne facem datoria, susținem cultura română, publicăm literatură în valuri-valuri.

Avem toți două mari obiective: 1) scriem despre cărți, teatru, filme, concerte, expoziții și 2) publicăm poezie, proză și eseuri, cu ilustrații  sau fără. Rețeta unei reviste literare e simplă. Așa a fost dintotdeauna, nu avem nimic de inventat. Eventual mai adăugăm ingrediente ușoare: notițe favorabile despre prieteni și notițe acide despre adversari. Și cu asta basta – revista poate să iasă, cine vrea o citește, cine nu, nu. Dar dacă, în afara colaboratorilor și a colegilor de la celelalte reviste, nu le mai citește nimeni altcineva revista asta minunată? – iată întrebarea care ne întoarce la menirea noastră: pentru cine scriem? știm noi pentru cine scriem? Ne interesează pe noi pentru cine scriem? Cred că pe cei mai mulți – nu! Ne consolăm cu răspunsul că ne citește scriitorul X despre care am publicat o cronică; ne e de ajuns că vin la redacție să primească numărul recent scriitorii pe care i-am publicat. Și atît! Dacă avem numai un public de breaslă – și acela foarte restrîns –, înseamnă că facem o revistă de breaslă. Ce e rău în asta? Dar o sută de publicații pe același calapod? Rar se diferențiază una de alta. Prezint destul de abrupt o concluzie strict personală, care s-ar putea să-i surprindă neplăcut pe mulți dintre colegi.

Niciodată, din 1968 încoace, de cînd citesc eu presa literară/culturală, aceasta nu a fost mai neinteresantă, mai cenușie ca acum; niciodată, nici chiar în anii 1980, nu a suferit mai grav de mediocritate. Inflația de publicații culturale arată și mai clar aceste defecte, multiplicate regional și răspîndite la scară națională. Reiau argumentele/acuzele/simptomele pe care le-am formulat anterior: 1. Repetarea iner­țială și șablonardă a acelorași structuri de conținut al revistelor; 2. Provincialismul, diferit de regionalismul care bîntuia acum două‑trei decenii, transformat într-un clientelism mediocru (noi și ai noștri!) și un conformism păgubos al opiniei; 3. Totalul dezinteres față de public, altul decît cel de breaslă scriitoricească: în toate revistele scriitorii scriu pentru alți scriitori, dar secvența profesională interesată este extrem de restrînsă; probabil că nimeni de la noi nu reușește să spargă acest plafon de public redus la cel mult o sută de cititori reali pentru revistele din provincie, și la peste o mie-două, pentru trei reviste din Capitală. Dar dacă acest public prezumtiv al revistelor culturale nu mai există, s-a volatilizat? Atunci pentru cine mai scriem și de ce mai apărem? Dacă o revistă nu se vede în piață și nu rezistă pe piață, atunci ea nu există.

Nu stau acum să analizez situația publicațiilor în mediul on-line, unde, după cum bine se știe, numărul de accesări nu este echivalabil cu numărul de cititori. Nu cred că publicul real al revistelor literare s-a refugiat pe Internet. Dar asta este o altă problemă.

Un simptom neliniștitor este incapacitatea revistelor de a crea evenimente literare care să consacre valori. Premiile naționale și alte premii au intrat și ele sub zodia inflației, ba chiar sînt victimele unor distorsiuni (un juriu de literați acordă premiu unui filozof sau unui Istoric, descalificînd o întreagă pleiadă de scriitori meritorii). Nu intru în detalii că risc să supăr pe toată lumea.

De ce nu mor revistele noastre literare?

Dar încă nu am identificat adevăratele cauze, cauzele profunde, ale mediocrității revistelor noastre literare, de ce nu au viață și relevanță? De ce nu mor? Ce le menține la o viață aparentă? Adevărata întrebare care ne conduce spre miezul problemei este: Din ce trăiesc aceste reviste care nu se vînd? Cu excepția cîtorva (sub zece dintr‑o sută), toate supraviețuiesc din subvenții de la stat (prin consiliile județene, prin primării, prin centre culturale patronate tot de instituții locale de stat, prin finan­țarea de la buget prin lege, prin Ministerul Culturii). Lucrurile sînt prea bine cunoscute. Și ce e rău în asta? Cultura trebuie subvenționată, altfel nu rezistă. Dar întreținerea aceasta de la stat moleșește! Siguranța că oricum apari și luna viitoare, cu oricît moloz ai ieși pe piață, nu stimulează nici o inițiativă și, mai ales, nici o exigență. Inerția culturală postdecembristă, complacerea în mediocritate și clișee, uniformizarea, rubrici fără audiență, improvizația de la o lună la alta, absența dezbaterilor în privinţă unor probleme reale, lipsa de atractivitate publicistică sînt protejate de subvenții.

Cea mai mare parte a redactorilor de reviste reunește intelectuali de dreapta, chiar o dreaptă foarte intransigentă, intelectuali de dreapta beneficiari ai unor subvenții pe principiile stîngii. O mare masă de scriitori liberali în declarații și convingeri se complace într-o administrație culturală socialistă. Acesta e paradoxul vieții aparente a publicațiilor culturale. Ele au murit de mult, de cel puțin un deceniu, dar își întrețin iluzia că trăiesc. Un liberalism corect aplicat în domeniul culturii, ca în Occident, transformă toate revistele noastre într-o amintire. Și evident că mă îngrozește perspectiva.

Nu există cu adevărat, în momentul de față, decît trei reviste vii: România literarăDilema veche și Observator cultural – care au identitate proprie, au public semnificativ. Cel puțin ultimele două publicații amintite ne învață că nu se poate rezista pe piață fără practica unui adevărat jurnalism cultural, care să identifice și să dezbată problemele momentului, să aibă independență de gîndire, să realizeze parteneriate culturale cu alte instituții, să încerce să aibă vizibilitate publică, să exprime opinii proprii, să iasă din spațiul mult prea restrîns al literaturii și, mai ales, din obediența, prost înțeleasă, față de o instituție, oricare ar fi ea. O astfel de strategie este valabilă pentru o revistă culturală. Dar cele mai multe dintre revistele noastre sînt preponderent și orgolios literare (culegeri informe și plictisitoare de poezii, proze și recenzii), încercînd formal formule culturale prin adaosuri de rubrici despre teatru, muzică, film, însă fără succesul de a-și lărgi publicul cititor. O rubrică de sport poate fi o curiozitate într-o revistă de literatură. Noi, la Familia, înainte de 1990, aveam și rubrici de șah și filatelie. Nu știu dacă aveam public în plus pentru ele. Nu prea cred că o asemenea diversificare tematică folosește la ceva într-o revistă de cultură.

Absența unei pregnanțe jurnalistice este un alt mare defect al revistelor noastre literare. Să dau un exemplu pozitiv. Integrarea lui Cristian Pătrășconiu în redacția României literare a dat publicației un nou suflu și a adus o schimbare benefică. Din această pricină elementară (lipsa de vivacitate publicistică), revistele nu trec dincolo de copertele lor, nu sparg ușa redacției, nu se văd în afara mediului literar. Stăm slab și la preluarea fluxului de informații culturale, din țară și mai ales din afară. Nu ne preocupă cu adevărat viața literară pînă la detalii privitoare la drepturile de autor, tiraje, moștenitori, arhivele scriitorilor decedați, curiozități apropiate de mentalitatea unui tabloid. Nu există articole de investigație despre probleme culturale litigioase, după modelul presei de senzație. Pe scurt, nu facem cu adevărat jurnalism cultural, cu cîteva, foarte puține excepții. O bună practică în acest sens ar aduce și diferențierea profilurilor.

Dictatura pensionarilor

Și, în sfîrșit, cobor în profunzime la o cauză de resurse umane, cum se spune azi. Marea majoritate a directorilor sau a redactorilor șefi, ba chiar și a redactorilor simpli, o reprezintă pensionarii reîncadrați, care de cele mai multe ori sînt și poeți. Accept reproșul că vîrsta și profilul scriitoricesc s-ar putea să nu aibă relevanță. Dar, urît spus, să ne gîndim dacă nu cumva această dictatură a pensionarilor și a poeților din presa noastră literară este o cauză reală a inerțiilor, a lipsei de dinamism jurnalistic și a obtuzităților. Parcă niciodată presa noastră cultural-literară nu a fost mai închistată, mai îmbătrînită, mai șablonardă, mai uniformizată, mai abandonată în clișee și inerții, mai lipsită de relevanță. Conflictul dintre tineri și bătrîni în USR nu a apărut din senin. Dacă presa literară a anilor 1965-1970 a căpătat o infuzie de vigoare, noutate, originalitate și inconformism, aceasta s-a întîmplat și datorită valului de tineri care au profitat de relaxarea ideologică a regimului politic. Astăzi, tinerii scriitori îmbătrînesc pe băncile de rezerve, uitîndu-se mirați cum se boieresc pensionarii. Dar oare mai există tineri scriitori care să-și dorească să devină redactori de reviste literare? E și asta o problemă la care merită să reflectăm. Mai au revistele literare un viitor? Mă îngrozesc cînd mă gîndesc cum vor arăta revistele noastre peste cinci ani, peste zece ani! Nu văd valurile înnoitoare ale tinerelor generații, care să izbească în ușa redacțiilor! Dar poate că există și ne lasă pe noi, bătrînii, să murim liniștiți, blocați în redacțiile noastre pe care le apărăm ca pe niște redute.

Cît va mai dura ordinea asta încremenită în sterilitate? Eu aud pe cineva șoptind discret și complotist, fals încrezător că nu se va schimba nimic, dacă vom sta liniștiți la locurile noastre.

Ce amăgire că, dacă noi vom sta liniștiți la locurile noastre, nu se va întîmpla nimic rău! Ați observat cît de conservatori devin cu timpul revoluționarii de ieri? O revoluție tăcută a avut loc în cultură, știm cu toții, dar refuzăm să luăm act de ea.

În concluzie, avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrînită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială. Soluții sau remedii există pentru fiecare dintre aceste defecte, dar mai întîi ele trebuie asumate. Un pacient care nu-și recunoaște boala și simptomele ei nu are cum să fie tratat eficient.

Cu trei excepții, revistele noastre cultural-literare au murit de mult. Ceea ce vedem sînt stafiile lor.

_____________

NOTĂ: Autorul articolului le cere scuze tuturor colegilor din presa culturală care s-ar simți lezați de unele afirmații din cuprinsul acestui text  și mărturisește că nu a dorit decît să semnaleze aspectele neliniștitoare ale unui fenomen socio-cultural care tinde să ne facă inutili.

Text apărut în numărul 5/2019 al revistei Familia din Oradea şi republicat cu acordul autorului.

Ce a scris ulterior Simuț pentru Observator Cultural:

”Redacţia noastră (Observator Cultural n.r.) a primit acest text luni, 17 iunie, împreună cu următorul mesaj:

„Stimați colegi,

Vă trimit numărul 5 al revistei Familia, unde se află articolul meu „Elegie pentru revistele literare“, articol care a trezit furia colegilor mei (pînă la a-mi propune să plec din redacție; de ce? Pentru un articol de opinie?) și furia celor de la România literară. Cu toții pregătesc represalii. Eu cred că mai bună ar fi o discuție realistă pe acest subiect. Cred că Observator cultural e domeniul cel mai sigur și mai liber unde se exercită spiritul critic“.

În cursul zilei de luni, 17 iunie, am avut cîteva schimburi de mesaje şi de telefoane cu Ion Simuţ.  Pe unul dintre mesaje, care depăşeşte caracterul privat al conversaţiei, îl facem public, cu acordul domnului Ion Simuţ:

„Stimate domnule Ovidiu Șimonca (redactor-șed Obs. Cult n.r.),

Nu am nimic de revendicat, nu am nici un război de purtat cu cineva anume. Am fost surprins să aud (din mai multe surse, care mă șicanează ritmic) că articolul meu e un atac la Uniunea Scriitorilor (care ar avea cele mai multe reviste pe calapodul condamnat), la Nicolae Manolescu (care a obținut subvențiile pentru reviste), la poeți și poezie, la pensionarii din cultură, la directorul meu (poetul pensionar Ioan Moldovan). Luate în particular, acuzele mele nu au o țintă unică, luate în ansamblu sînt vizate simultan fiecare dintre aceste categorii.

Concluziile mele sînt obiective: 1. Revistele de cultură (cu cele trei excepții: România literarăDilema veche și Observator cultural) nu au difuzare, nu au vizibilitate pe piață, nu au public, din nefericire, și nu fac nimic pentru a-l identifica și a-l cîștiga; aproape tot tirajul se dă colaboratorilor, celorlalte reviste și prietenilor; 2. Revistele de cultură nu au orizont și spirit jurnalistic: adună literatură și recenzii ușurele, complezente, pe care le împachetează neatractiv și neproblematic; revistele noastre nu au întrebări, nu au neliniști, nu fac investigații, nu ridică probleme în domeniul culturii; 3. Revistele de cultură sînt făcute predominant de poeți, rămășițe de mentalitate ale vechii epoci, dar poeți buni, care burdușesc sumarul cu poezie și își închipuie că au dat lovitura; poezia a căzut din rangul comunist în această epocă de piață, dar nimeni nu vrea să vadă, se iluzionează că tot genul liric se poartă; din păcate, nu se mai poartă, iar la recitalurile USR elevii aduși cu forța rîd pe înfundate și se distrează; 4. Revistele noastre de cultură sînt făcute, în marea lor majoritate, de pensionari, ca și cum ar juca șah sau table în parc, fără să fie conectați la marea cultură și la tendin­țele europene sau universale; 5. De aici derivă și al cincilea viciu major – provincialismul: facem revista noastră pentru noi și ai noștri sau o facem cu plecăciuni față de centru, față de Uniune, ca să se vadă că avem busolă. Știu la ce soluții ar trebui să ne gîndim, dar ele, cînd le voi spune, sînt pur și simplu ipotetice, și nu măsuri obligatorii (nu am această autoritate de a le impune).

Am scris aici un început de articol, dar nu vreau să mai scriu încă un articol pe această temă. Mi s-au comunicat (în ședință de redacție, pe mailuri, la telefon) următoarele reacții: 1. Trebuie să plec de la revista Familia, unde sînt angajat pe un contract temporar de colaborator (eu sînt titular la Universitate), pentru a salva onorabilitatea revistei în frățietatea unionistă (revista Familia e finanțată de Consiliul Județean, ca multe altele, dar e de obe­diență USR); 2. Colaboratorii refuză să mai trimită articole la Familia, datorită opiniei mele sfidătoare și sinucigașe; 3. Eu însumi nu voi mai fi publicat de nici o revistă subvenționată, inclusiv de Familia. Toate mi se par aberante și nu mă impresionează. Am cărți de scris. Mi-a apărut recent un volum colectiv cu titlul Ce e viu și ce e mort în opera lui Mihail Sadoveanu?, volum la care colaborează și dl Eugen Simion, ceea ce dă un alt aspect belicos faptelor.

Cer iertare pentru autoexplicație! Nu știu dacă folosește la ceva. Poate la un singur lucru: să știți că nu sînt angajat într‑o bătălie pentru un post sau pentru denigrarea cuiva, persoană sau instituție, pe plan local sau național.

Cu cele mai bune gînduri,

Ion Simuț“

Vom reveni.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.