Doi băieți bruneți și trei fete îmbrăcate în verde stau lângă cabina de proiecție din Cinema Mărăști. Peste jumătate de oră începe filmul Legături bolnăvicioase de Tudor Giurgiu, iar sunetul trebuie să fie pus la punct. Sunetul, da. Pentru că astăzi filmul nu se va vedea, filmul se va auzi. E proiecție specială pentru cei cu deficiențe de vedere. E mult spus deficiențe pentru că ei spun că au văzut totul.
Bastoanele albe se lovesc de gresia de la intrarea în cinema, iar apoi, rânduri rânduri, însoțiți de voluntari, spectatorii se așează. ,,Ce liniște e aici. Nu vine lumea la film?”, spune o doamnă cu părul prins coc, bluză roșie și o brățară din ațe colorate care se joacă cu bastonul pe care îl ține strâns.
Pe scenă urcă Maria Popistașu, una din actrițele care acum 10 ani a jucat în filmul Legături bolnăvicioase. Alături de ea este și scenarista Cecilia Ștefănescu, care este și autoarea romanului de la care a pornit filmul. Maria povestește despre cât de repede a trecut timpul, cum au trecut pe nesimțite 10 ani. Acum nu crede că ar mai putea face acel rol. Cecilia, ușor timidă, uitându-se mai mult în pământ și mai puțin spre scaunele cinematografului spune:
,,Eu scrisesem cartea în 2002 și mă raportez cu blândețe la ea. Și cu înțelepciune, sunt mai bătrână acum, am 40 de ani. Mi se pare ca un fel de copil teribil, nu știu dacă voi ați trăit în raport cu înșivă acest sentiment. Să văd filmul după carte a fost plăcut pentru că am cunoscut oameni noi, am intrat într-o zonă mai deschisă de luptă, zona asta a cinematografului, pentru că literatura e o zonă mai solitară. Eu nu l-am revăzut în ultimii opt ani, chiar nu știu ce o să simt acum. ”
Maria Popistașu și Cecilia Ștefănescu
Filmul începe cu umbre pe ecran, iar cei cu ochii închiși văd totul cu ajutorul căștilor. O voce de femeie le descrie fiecare mișcare ce se petrece pe ecran. Vocea se oprește atunci când personajele încep să vorbească, dar revine de fiecare dată când trebuie să ridice cortina, pentru ca cei din sală să vadă așa cum trebuie scenele de iubire, de ceartă, să vadă ploaia și cerceii urâți pe care Alexandra i-a cumpărat pentru Kiki.
La fiecare schimbare de scenă, de loc, de acțiune, nevăzătorii sunt atenționați prin formula ,,Se schimbă cadrul.”. În acel moment, dacă îți întorci privirea spre ei observi cu trăiesc filmul la aceeași intensitate cu cei care pot vedea tot ce se întâmplă pe ecran. Se încruntă, râd, gesticulează, rămân meditativi. Sunt și ei acolo, în film, imaginându-și totul până la ultimul detaliu.
Filmul se termină. Rămâne o tăcere grea preț de câteva secunde, după care ropote de aplauze vin și lovesc ca un val din mijlocul sălii. Încep să șușotească între ei despre cum a fost filmul, ba contrariați de unele acțiuni ale personajelor, ba vizibil încântați de toată experiența pe care au trăit-o.
Încet, ei sunt conduși afară. Peste cinema Mărăști și peste Cluj se lasă un apus superb, un roșu aprins care parcă ține morțiș să le amintească tuturor celor care au ieșit de la film și care (îl) pot vedea că uneori sunt mai bogați decât cred. Că graba orașului, facturile, țipetele șefilor sau examenele de la facultate, că mașina pe care o deschid ca să plece, biletul pe care îl validează în tramvai și veioza pe care o închid atunci când vor să doarmă sunt toate bucurii ale vieții.
Două fetițe se joacă de-a gimnastica pe scările de lângă cinematograf. ,,Un, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt…” spun iar și iar în timp ce sar și se învârt într-un distracție înțeleasă numai de ele. Nevăzătorii s-au adunat cu toții într-un cerc încercând să lege câteva grupuri pentru a pleca acasă, în funcție de cartierul în care stă fiecare.
Pentru ei, aparențele sunt de fapt, esențe. Tot ceea ce noi vedem, ei simt, tot ceea ce noi ignorăm din obișnuință, trăiesc ei la intensitate maximă atunci când au ocazia. Ocazia au avut-o în cadrul TIFF, cu proiecția special organizată pentru persoane cu deficiențe de vedere. Într-o cutie de carton au stat așezate căștile pe care le-au primit pentru a se bucura de film.
Spectatorii primesc căștile în care vor auzi…filmul.
Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului. a povestit acum câteva zile la discuțiile TIFF Lounge că ideea unei astfel de proiecții a venit acum șase ani de la reprezentanții Fundației Cartea Călătoare care au venit cu o propunere de parteneriat.Tot atunci, Mihai Chirilov a recunoscut că a experimentat un gen de emoție cu totul specială:
,,Am trăit o emoție rudă cu paradoxul. Când am făcut prima proiecție de genul îmi aduc aminte că strada Universității, spre cinematograful Arta era plină de nevăzători. Sala de asemenea era la capacitate maximă și abia atunci mi-am dat seama că o lume pe care eu nu o cunoșteam deloc, totuși există. Pentru mine a fost un contact brutal, dar necesar.”
Anul acesta proiecția a avut loc la Cinema Mărăști, unde mai bine de 50 de nevăzători au văzut, așa cum înșiși spun, filmul Legături bolnăvicioase de Tudor Giurgiu.
