De ziua Ziua Mondială a Teatrului, 27 martie, compania independentă de teatru clujeană Reactor de Creație și Experiment, cu șapte ani de activitate, fondată la Cluj-Napoca,  a remis redacției Clujul Cultural cu un mesaj în care atrage atenția asupra perenității mesajului teatral, a teatrului ca artă dar și asupra precarității în care autoritățile au târăt instituțiile și artiștii independenți în pandemie, lăsându-i aproape fără finanțare.

Mesajul Reactor, integral, mai jos (noi doar am boldat pasaje din el): 

”Omenirea a trecut prin multe lucruri odioase de la nașterea teatrului. A trecut prin războaie, prin epidemii și dictaturi de toate felurile. Teatrul a supraviețuit în tot acest timp. Uneori a luat pauze lungi, alteori s-a încăpățânat să existe neîntrerupt. Până aici, nimic nou. A fost la fel și în timpul lui Shakespeare, în timpul ocupației naziste sau în Războiul din Bosnia. 

27 martie este Ziua Mondială a Teatrului. E o tradiție ca mesajul scris de o mare personalitate a teatrului cu această ocazie să fie citit în toate teatrele și revistele de specialitate ale lumii, pentru a celebra forța, vizibilă sau ascunsă a acestei arte. Astăzi simțim că e urgent să venim cu un mesaj propriu, care să atragă atenția asupra situației din sectorul cultural independent. 

Reactor este un spațiu care, în cei 7 ani de activitate, a simțit responsabilitatea să ofere cadre și contexte de lucru pentru zeci de artiste și artiști de teatru. Pare o nebunie, dar de aici a pornit totul: din nevoia de a lucra și din truismul acesta, că nu avem cum să avem viață culturală fără spații culturale.

A trecut deja un an în care cea mai importantă caracteristică a teatrului, aceea că e făcut împreună pentru a fi consumat împreună, este interzisă. Totuși, micile momente de bucurie, în care ne-am văzut față în față, au fost suficient de intense încât să știm că experiența de a fi împreună este unul dintre lucrurile care ne definesc: ca animale, ca ființe emoționale, ca cetățeni. Ne este dor de ce se naște din întâlnirea asta – senzații, emoții și gânduri comune.

Pandemia în care încă ne aflăm și al cărei final nu mai riscăm să îl prezicem, ca să nu fim penibili, a demonstrat câteva lucruri în plus. Ne simțim obligați moral să le semnalăm. Le semnalăm cu furie sau ca un strigăt de ajutor. Ca o invitație la solidaritate.

Am învățat în acest an cât de fragil este confortul pe care credeam că îl avem cu toții. Cât de ușor putem să ne pierdem reperele într-o lume urbană atât de centrată pe imagini ale comodității. Orașele noastre, locuințele noastre, au devenit doar locuri în care am dormit. Ne-am simțit norocoși că am avut unde dormi și unii dintre noi ne-am gândit, uneori, că privilegiul acesta e ceva ce conștientizasem acum mai mult timp. Am simțit, poate, ce înseamnă să trăiești cu spaimă și cu senzația că ești într-o situație de provizorat continuu. Am simțit singurătate și ne-am regrupat, când am putut, în online. Cât să nu uităm unii de alții.

Ne-am gândit mult la muncă, la valoarea ei și la felul inegal și absurd în care sunt valorizate diferitele munci. Artiștii – mai ales cei independenți, pare că mai avem mult de strigat: „arta e muncă!” până când cineva o să ne bage în seamă. Munca noastră a fost și este invizibilizată și astfel de atitudini au efecte puternice asupra noastră ca indivizi, ca cetățeni. Noi credem în continuare că are efecte negative și asupra societății. S-a discutat mai des și cu mai multă vervă despre deschiderea mall-urilor și a bisericilor decât despre deschiderea teatrelor. Iar asta nu poate decât să spună foarte multe despre societatea noastră.

De-a lungul timpului am văzut cum spațiile culturale din marile orașe se nasc, trăiesc în provizorat și mor. Am simțit pericolul la orice pas, nesiguranța a fost ceva care ne-a învățat să lucrăm tot mai atent unii alături de ceilalți. Anul acesta, însă, chiar și cele mai sigure lucruri pe care le aveam par să fie incerte. 

Dincolo de promisiuni și de atitudini binevoitoare din partea autorităților, rămâne cinismul faptelor. Dacă în 2019 sursele noastre de venit proveneau în proporție de 50% de la AFCN, 12% din proiecte finanțate de Primăria și Consiliul Local, 14% din sponsorizări sau donații, 14% din bilete, 10% din festivaluri sau evenimente private, în anul 2020 procentul s-a modificat, AFCN acoperind și mai mult: 75%. Restul veniturilor au arătat așa: 12% din proiecte finanțate de Primăria și Consiliul Local, 5% din bilete, 5% din festivaluri și evenimente private și 3% din sponsorizări sau donații.

Pentru 2021 lucrurile sunt greu de proiectat.

Bugetul confirmat de anul acesta este format doar din proiectele câștigate la AFCN în sesiunea din toamna 2020, ale căror contracte încă nu sunt semnate. În această situație, Asociația se întreține de la începutul anului 2021 doar din fondul de rulaj. În contextul în care suntem tot mai dependenți, iar sursele de finanțare sunt tot mai reduse, singura instituție a cărei finanțare era predictibilă – AFCN – amână lansarea apelului de proiecte din sesiunea II/2021. Pe lângă această întârziere, este și primul an în care restructurările în ceea ce privește depunerea proiectelor limitează organizațiile la maximum 2 proiecte, restricționând accesul la finanțărilor multianuale celor care au deja un proiect multianual în desfășurare. Conform normelor de decontare a cheltuielilor, în cadrul unui proiect AFCN putem acoperi chiria spațiului pe o singură lună. Ce facem cu lunile neacoperite? În fiecare an, finanțările locale de la Primărie ne ajutau să compensăm o parte din aceste goluri. Anul acesta, însă, este prima dată când Primăria nu lansează un call de finanțare la începutul anului. Este și primul an în care biletele sunt calculate la 0 ca venit. Stimate autorități, faceți voi calculele pentru a vedea cum arată situația noastră financiară. Iar dacă ecuația e foarte complicată, poziția publică suntem siguri că va veni. Toate aceste măsuri împiedică o organizație mijlocie ca Reactor să se dezvolte sau măcar să se mențină pe linia de plutire. Fapt recurent în acest sector în care dezvoltarea și creșterea par imposibile. Constant subfinanțate, organizațiile culturale independente sunt ținute în permanență la categoria „debut”. Cei care practică activități culturale sunt nevoiți de multe ori să îmbine activitatea din independent cu alte joburi din care se pot întreține. Câte organizații independente au peste 10 ani de activitate? Ce structuri de finanțare există pentru organizații care derulează constant proiecte și care angrenează peste 50 de artiști independenți? Cui să ne adresăm?

Vrem să vă spunem că (încă) suntem aici, că avem nevoie de acțiune, nu de vorbe. Vrem să vă amintim că nu vom înceta să fim aici pentru a experimenta utopii posibile. Vrem să vă spunem că suntem siguri de faptul că teatrul nu va muri, însă nu suntem atât de siguri de viitorul nostru. Sperăm totuși că, atunci când pandemia se va termina, ne vom aduna cu toții din nou la Reactor pentru acele momente speciale care ne fac să ne simțim cu adevărat împreună. 

La începutul epocii supervirusurilor, vă rugăm să nu uitați de forța incredibilă a teatrului de a rezista, de a se autoconserva și de a se răspândi printre oameni. Să nu uitați, însă, nici de cei care îl fac.

Echipa Reactor”

 

Foto Cluj.com/Bogdan Bontaș

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.