23 martie 2020

Vintilă Mihăilescu şi constelaţia lui. Despre lecţiile unui antropolog zîmbitor şi curios

By In Comentatori&comentarii

Scriitorul Vasile Ernu a publicat un emoționant text evocare despre antropologul Vintilă Mihăilescu plecat ieri dintre noi.

Intitulat ”Vintilă Mihăilescu şi constelaţia lui. Despre lecţiile unui antropolog zîmbitor şi curios”, este cel mai frumos text publicat până acum de un intelectual.

Îl redăm în întregime:

—-

S-a stins profesorul Vintilă Mihăilescu. Am multe poveşti cu Vintilă Mihăilescu. În ultimii ani chiar vorbeam mai des, ne intersectam, povesteam, ne scriam.

Prima dată l-am cunoscut indirect într-un proces mai prelungit. Povestea e aşa. Era în perioada mea clujeană, după 96 spre 98-2000. Cum eram în căutare de oameni inteligenţi cu care să am ce discuta – asta era obsesia mea în acea perioadă: să găsesc cei mai inteligeţi oameni ai acestei ţări cu care să discut – am observat un fenomen straniu. Toţi copiii care mă atrăgeau cu mintea lor sclipitoare şi cu studii la Bucureşti în domeniul sociologiei sau antropologiei, dar care acum hălăduiau prin universităţi occidentale, aveau un numitor comun. Aproape fără excepţie. Numitorul comun era o singură referinţă: Vintilă Mihăilescu. Toţi se revendicau de la el şi-l adorau.

Ipoteza mea de lucru era la fel de simplă: genealogia omului, locul de unde vine, ce face şi cu cine face ce face, spune multe despre cum devine el ceea ce este. Eram pasionat de aceste lucruri. Şi poftim, dau peste această referinţă, Vintilă Mihăilescu, care era prezent acolo în “fişa personală” de formare a tuturor acestor copii care pe mine m-au impresionat. Cu mulţi aveam să rămîn prieten cu care şi azi discut şi polemizez cu mare plăcere.

Atunci mi-am notat în carneţel: “de cunoscut VM”.

În una din zile, cînd buna mea prietenă din Cluj, Könczei Csilla cu care lucram la Vechea Sinagogă – Casa Tranzit, îşi dădea doctoratul pe antropologie, apare un tip “din comisie” (prin 2000). Facem cunoştinţă: Vintilă Mihăilescu. Din două glume, cu zîmbetul lui mereu radios, cu simplitatea dezarmantă a unui om deschis cum credeam că numai eu pot fi, m-a dat gata: era omul pe care-l ştii de o viaţă şi la care nu vrei să renunţi şi nu vrei să plece; iar dacă pleacă vrei repede să te revezi. Acest sentiment şi atmosferă incredibilă o putea produce în jur cînd se aşeza (asta aveam să aflu mai tîrziu): o bună dispoziţie luminoasă şi generoasă, plăcută şi feerică, zîmbitoare şi cu haz, reflexivă şi meditativă chiar şi cînd eram cuprinşi de probleme.

Revenind la povestea iniţială puţin altfel. Vintilă, profesorul şi elevii lui. Dar ocolind puţin, pentru că aşa am învăţat o mare lecţie de la Vintilă.

Vintilă Mihăilescu venea, avea să aflu mai tîrziu, dintr-o familie cu lungă tradiţie intelectuală grea, cu bunici care au déjà nume de străzi în Bucureşti. Recunosc că eu am puţină alergie la “elite”: nu în sine ci prin manifestările ei locale. Adică din experienţa mea (şi am cunoscut cam tot ce a contat în România la acest capitol) copiii “de elită” în general chiar dacă sunt foarte bine educaţi sunt striviţi de nevoia de “a-şi etala blazonul”. “Imaginea blazonului”, “numele blazonului” îi face să fie fie total neinteresanţi, ritualici, declarativi şi deseori nesuferiţi prin etalarea superioritatăţii. Simplu: „blazonul” chiar dacă mai adesea e un „fake” pe aici, este mai important decît ceea ce este omul. Nu spun că nu sunt excepţii, nu spun că e o regulă neapărat, dar asta e dominanta.

Vintilă Mihăilescu nu doar că nu avea nimic din toate acestea, ba din contră: dacă nu ştiai “cine este” puteai să crezi că e un băiat crescut în ceva mahala sau în colbul oraşelor de provincie. Ştia să stea în crîşma satului, sau oraşului de provincie cu aceeaşi lejeritate cu care o făcea un localnic. Ştia să stea la poveşti în barul gării fără ca “profesioniştii locului” să fie nevoiţi să-şi schimbe atitudinea. Iar asta e déjà o mare artă.

De ce oare? Vintilă Mihăilescu era în primul rînd antropolog, dar un antropolog mai degrabă de teren decît de bibliotecă. Adora terenul. Teza lui centrală legată de antropologie era simplă: antropologia este precum viaţa, antropologia este „exercițiul zilnic în încercarea de a nu-l disprețui pe celălalt”, un exerciţiu permanent de a fi curios faţă de celălalt indiferent cine este el şi un exerciţiu zilnic de a fi curios faţă de tot şi toate în încercarea de a pricepe, înţelege lucrurile. Şi toate acestea cu zîmbetul pe buze, cu umor, cu ironie, cu seriozitate şi bună dispoziţie.

Asta este marea lui lecţie dar nu cea mai mare pentru mine. Pentru asta îţi trebuie multe calităţi: nu oricine poate.

Revenim la tema anunţată la început: Vintilă Mihăilescu şi elevii lui. Cum spuneam, Vintilă încălca aproape “obraznic” cutuma românească a “grupului de elită”: nu doar că nu o afişa şi o practica ci chiar promova un soi de “narodnicism/poporanism” relaţional. În relaţiile cu studenţii pur şi simplu era fascinant şi generos fără limite.

Vintilă nu e un teoretician, atenţie. Da, scrie foarte bine şi sclipitor, este ultrainteligent, dar nu este teoretician. Este însă un mare profesor: a lansat pe orbită o mulţime de copii sclipitori. Şi nu doar atît: a lansat pe orbită o mulţime de copii care şi-au găsit locul lor în rezonanţă cu ceea ce sunt şi pot. Iar Vintilă a jucat un rol esenţial în viaţa lor. Numărul celor care spun asta e mare. Foarte mare.

Care este lecţia mare a acestei poveşti centrale? Simplă: că ceea ce numim noi “elită” nu se reproduce ci se produce, se constuieşte continuu. Adică: ceea ce contează e mereu în construcţie, nu e un dat moştemit (care contează mai puţin). Dar pentru asta ai nevoie de instituţiii şi profesori luminoşi, generoşi, pregătiţi şi dedicaţi care să facă acest lucru precum inegalabilul profesor Vintilă Mihăilescu.

Final. Există nişte rachete: ele sunt construite să ducă sateliţi să orbiteze în jurul pămîntului. Îi duc, îi pun pe orbită, şi se sting. Se stinge racheta dar nu se stinge cerul. Cerul rămîne luminat, iar pămîntul rămîne „servit” de aceşti sateliţi. Cam asta a făcut şi Vintilă Mihăilescu: el a pus pe orbită enorm de mulţi sateliţi, stele. El a făcut chiar mai mult: Vintilă a constuit o întreagă constelaţie care astăzi luminează în diverse forme viaţa noastră social-culturală.

Vintilă Mihăilescu s-a stins. Nu şi constelaţia lui care ne luminează fără dispreţ, curioasă şi zîmbitoare.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.