15 mai 2019

Rachmaninov și Liszt, vineri, la Filarmonică

By In Esenţial

Vineri, 17 mai, de la ora 19.00, dirijorul József Horváth revine pe scena Filarmonicii de Stat ”Transilvania” cu un program viu, presărat cu motive populare.

Ca invitat, pianistul Luca Toncian, va interpreta alături de Orchestra Filarmonicii două lucrări – Rapsodia pe o temă de Paganini și Fantezia pe teme populare ungare pentru pian şi orchestră de Liszt. Seara se va încheia cu Luceafărul lui Iosif Ivanovici, un compozitor recunoscut şi ca un reprezentant de seamă al tradiţiei valsului vienez.

Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră de Rahmaninov va fi lucrarea care va deschide seara. Rahmaninov a fost extrem de atașat de Rusia sa și, indiferent unde trăia, chiar și în exil, obiceiurile rusești și atmosfera specifică țării sale erau prezente în casa sa. În ceea ce privește lucrările sale, deşi sunt dominate de atmosfera rusească, modul în care el a interpretat stilul naţional este complet particular. Elementul naţional din muzică, spunea compozitorul, „nu depinde obligatoriu de creaţiile primitive ale mulţimilor, ci mai degrabă de mintea cultivată a individului.” Rahmaninov şi-a căutat inspiraţia în sursele extra‑muzicale, fie ele „iubirea”, „poezia” sau „o femeie frumoasă”; în cele din urmă, credea Rahmaninov, sursa artei trebuie să se regăsească în interior: „Adevărata inspiraţie trebuie să vină dinăuntru; nimic din afară nu poate ajuta.”

Rahmaninov s-a remarcat ca pianist, dirijor şi compozitor. Tehnica sa pianistică era absolut formidabilă, iar interpretările sale precise, clare şi rafinate. Fără îndoială una dintre cele mai populare lucrări ale sale, Rapsodia este, în fapt, un set de variaţiuni (24) pe tema Capriciului nr. 24 pentru vioară solo de Paganini, temă exploatată deja de compozitori ca Liszt, Schumann şi Brahms în diverse piese pentru pian. Figura lui Niccolò Paganini i-a obsedat pe mulţi dintre muzicienii secolului său.

Magnetismul său personal şi capacităţile tehnice uluitoare vrăjeau pe oricine avea şansa să-l asculte cîntînd. Virtuozitatea instrumentală a fost definită odată cu el şi i-a creat o aură de supraom. Poate că aşa şi era; cert este că însuşi Paganini se identifica cu celebrul Faust, care făcuse pact cu diavolul în schimbul puterii şi al succesului. Paganini însă nu era doar un violonist cum nu mai existase pînă atunci, ci şi compozitor. Printre cele mai semnificative creaţii ale sale se numără cele 24 de Capricii pentru vioară solo, a căror dificultate nu le face accesibile, nici azi, decât celor mai buni instrumentişti.

Rapsodia pe o temă de Paganini reprezintă încununarea lucrărilor pentru pian şi orchestră ale compozitorului, fiind marcată de cea mai impresionantă şi originală scriitură pianistică a lui Rahmaninov. Nici unul dintre cei care abordaseră tema nu poate rivaliza cu perfecţiunea demersului lui Rahmaninov.

După Rapsodia pe o temă de Paganini, pianistul Loca Toncian va interpreta, alături de orchestră, o altă lucrare care are la bază muzica populară – Fantezia pe teme populare ungare pentru pian şi orchestră, de Liszt.

Odată cu sfîrşitul Iluminismului şi începutul erei romantice, filologii, istoricii, scriitorii şi artiştii secolului al XIX-lea au început să caute tot mai multe elemente care să surprindă spiritul, esenţa şi individualitatea fiecărei culturi europene în parte. Ungaria nu a făcut excepţie. Discursul acestora era modelat şi de ambivalenţa lor ca popor. Maghiarii erau mândri de individualitatea lor ca naţie, în special de moştenirea asiatică, dar îşi doreau şi să se alăture valorilor civilizaţiei europene. În această perioadă de aspiraţii naţionale, orice dezbatere, despre orice, era văzută drept un conflict nu doar între nou şi vechi, ci şi între vest şi est.

Muzica naţională maghiară a fost un exemplu perfect al aceste efervescenţe de gândire. Către mijlocul secolului al XIX-lea, muzicienii şi instituţiile muzicale austriece şi germane erau demult liderii din Europa Centrală şi îşi asumau deja rolul de arbitri ai calităţii muzicale „universale”. La acea vreme, muzica maghiară era cunoscută drept „stilul maghiar ţigănesc”, care luase efectiv cu asalt Europa de la cafenele şi restaurante la săli de concert. Însă, oricât de atractiv era acest stil, prin virtuozitatea şi prospeţimea sa, nu se putea ridica la nivelul tradiţiei aşa-zis serioase. Cei doi mari compozitori care aveau să facă paşi uriaşi au fost Franz Liszt şi Béla Bartók. Ambii au împrumutat în stilul lor elemente caracteristice altor popoare: Liszt a preluat influenţe germane, franceze, elveţiene, italiene şi spaniole, iar Bartók elemente tradiţionale slovace şi româneşti.

Felul în care Liszt a absorbit în muzica sa elemente populare maghiare nu a fost însă scutit de critici. Cum am menţionat deja, stilul naţional maghiar era, la acea vreme, greşit identificat cu muzica ţigănească, pe care, de altfel, Liszt o studiase şi o ascultase atent de la cei mai buni muzicanţi. Cele mai cunoscute lucrări ale sale inspirate din această sursă sunt cele 19 Rapsodii ungare pentru pian. Numeroase dintre ele există şi în variante orchestrate. În cazul Rapsodiei nr. 14, ea este cunoscută şi ca Fantezia pe teme populare ungare.

Dintre cele 19 Rapsodii ungare pentru pian ale lui Liszt, ele, favorita a fost dintotdeauna Rapsodia nr. 2 în do diez minor, a trei alucrare a serii. Versiunea prezentată în concertul din seara aceasta îi aparţine violonistului, dirijorului şi compozitorului german Karl Müller‑Berghaus (1829-1907) şi este transpusă cu un semiton mai jos, în do minor.

Rapsodia urmează îndeaproape tiparul dansului maghiar csárdás, caracterizat prin variaţia de tempo de la lent (lassú) la foarte rapid (friss, care înseamnă „proaspăt”).

              Seara se închide cu valsul Luceafărul de Iosif Ivanovici. Compozitorul şi dirijorul Iosif Ivanovici a fost activ în special în domeniul muzicii militare, pe care a cunoscut-o încă de mic, odată ce a devenit copil de trupă în Regimentul 6 Infanterie din Galaţi. Aici, a studiat clarinetul cu Alois Riedl şi, datorită talentului său, a fost încurajat să studieze mai departe muzica la Iaşi, sub îndrumarea lui Emil Lehr. Şi-a continuat apoi cariera ca dirijor al mai multor formaţii de muzică militară. A compus piese pentru fanfară, marşuri, valsuri, polci, serenade, romanţe, piese în stil popular.

A fost, de asemenea, recunoscut şi ca un reprezentant de seamă al tradiţiei valsului vienez. Cel mai cunoscut exemplu de acest tip a fost şi piesa care i-a adus celebritatea internaţională, Valurile Dunării. În 1889, i-a fost decernat un premiu pentru compoziţie la Expoziţia Internaţională de la Paris.

József Horváth dirijor
Luca Toncian pian

Serghei Rahmaninov
Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră, op. 43
Franz Liszt

Fantezia pe teme populare ungare pentru pian şi orchestră, S. 123
Rapsodia ungară nr. 2 (orchestraţie de Karl Müller-Berghaus)
Iosif Ivanovici
Valsul Luceafărul

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.