16 februarie 2014

Poemul săptămânii (XIII). “Nu sfătuiesc pe nimeni” de Adrian Popescu

By In Esenţial

Adrian Popescu este poetul clujean nominalizat la Premiul Cartea Anului 2013, de către revista România Literară, pentru volumul Costumul negru, apărut la Editura Cartea Românească. Este un volum consistent, la fel ca toate volumele scrise de el. Regăsim în aceste texte o „formulă singulară”, cum ar spune regretatul critic literar Petru Poantă, în care delicateţea se împleteşte cu melancolia sub semnul spiritualităţii. Poemul ales este o lamentaţie a „meseriei” de poet. Dacă Hölderlin se plângea „la ce bun poeţii în vremuri sărace?”, Adrian Popescu adaugă: la ce bun destinul poetului pentru poet? Oare chiar nu-l ajută la nimic!? Ar putea fi chiar invers: poezia să fie suprema salvare. Dacă ai, bineînţeles, un traseu poetic autentic, precum cel de faţă, reuşeşti chiar dacă te tânguieşti pe drum. Adrian Popescu este redactorul – şef al revistei culturale clujene “Steaua”.

Selecţie şi  prezentare de Vasile George Dâncu.

 

 Nu sfătuiesc pe nimeni

1.

Nu sfătuiesc pe nimeni,

Tânăr sau bătrân,

Să se apuce de scris poezie,

E o ocupaţie periculoasă,

Aproape sinucigaşă,

Îţi pierzi, urmând calea poeziei,

Instinctele primare,

Respectul celorlalţi,

Şi chiar lumina ochilor,

De atâta trans-scris şi şters,

La calculator,

Devii un obsedat de

Frumuseţea invizibilă.

 

„De ce să nu te bucuri de poezia vieţii,

În loc să scrii poezii?”

Aşa m-a întrebat tatăl-meu,

Descoperindu-mi

Primele versuri,

Ascunse printre

Cotoarele colorate ale

Cărţilor din bibliotecă.

 

El nu a scris toată viaţa sa

Decât un singur poem despre un

Cireş solitar, pe care-l privea pe geam,

Din camera lui, transformată-n salon.

Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin,

Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul,

Eu mă bucuram pe jumătate…

 

Acum la ora severă, cine-a avut dreptate?

Eu zic, poate greşesc, nu el.

 

Scriem bine, pentru că trăim prost?

O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?

 

(Din volumul Costumul negru de Adrian Popescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, pp. 10-11)

1 Comment
  1. Emilia Poenaru Moldovan 16 februarie 2014

    Ei, ei, cam tarziu am citit poemul asta… Am reinceput sa scriu poezie dupa douazeci de ani si eu zic ca e un dar si nu o slabiciune! Adrian Popescu isi pune intrebarea retoric cum ii sade bine unui mare poet sa-si puna marile intrebari ale lumii – dar eu sunt sigura ca darul lui nu l-ar da pe nimic din viata materiala!

    Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.