1 noiembrie 2013

Poemul săptămânii (I). “Daniela” de Ştefan Manasia

By In Carte

POEMUL SĂPTĂMÂNII ales de Vasile George Dâncu

Poemul Daniela al prietenului Ștefan Manasia (foto struteanu.com) ne aduce în fața unei provocări. Se vorbește că lirica tânără este destul de dezumanizată. Dar acest poem are atâta umanitate cam câtă lumină are o flacără în întuneric. Găsim aici o întâlnire între opiniile mișcării hippy și estetica rock-ului alternativ, o prietenie între un poet și medicul său de familie. Portretul Danielei este realizat în tușe închise, care devin negre total odată cu sfârșitul poemului și sfârșitul vieții ei. Celălalt de lângă noi pleacă iar, pentru poet, miracolul vieții este înlocuit cu spaima morții. Versurile poemului de față vor fi citite și citate, devenind în cele din urmă memorabile. În asta constă esența și succesul oricărei creații poetice.

Chiar dacă este 1 noiembrie, poetul Ștefan Manasia nu mai trebuie să aprindă o lumânare pentru Daniela – a făcut-o deja prin poezia sa.

 

DANIELA

 

Eşti doar un nume pictat pe o cruce de lemn,

Daniela, sau, dacă‑l consideri numai

pe Iisus băiat bun, nu mai eşti nici măcar

atît. Ascultai Ticket to Ride, atunci, între rafturile

 

 

cu Royal Canin şi detergenţi, la BILLA; ţineai ritmul

bătînd din mocasini, fredonînd din buzele

senzuale (insesizabilă semipareză): îţi plăcea

vocea needucată, dură, so childish a lui John,

 

 

nu felul cum se alinta Paul. Admirai,

sînt sigur, filipicele lui Lennon, opiniile

– ferme şi minunate – despre Christos şi apostoli,

nonviolenţă, fericire şi bunătate, despre iubire

 

 

şi Vietnam şi CIA şi USA. În cabinetul tău, Daniela,

n‑am văzut nici o icoană şi asta mi s‑a părut

emoţionant. Erai atît de fragilă în jeanşii

albastru‑cicoare, croială clasică – blueberry

 

 

girl a lui Gaiman, 50 de ani, poate patrușcinci,

perfect conservată,

cu‑atîta atenţie pentru dezolanţii bătrîni, pentru

babele ezitînd între piaţa flora şi cimitir, lăsîndu‑mă

la urmă de tot, pe holul cu pliante și numere

de telefon

 

 

şi spunîndu‑mi apoi: „povestiţi cu talent,

domnule Manasia, dar eu vreau simptomele

şi obiceiurile dvs. alimentare” „port grija fidelei

steatoze, ea – numai – rosinanta mea” am spus şi tu,

 

 

Daniela, ai rîs, în timp ce privirea mea periferică

nu identifica nici o iconiţă pe pereţi.

Trei ani. Ca să te scurgi, celulă cu celulă,

printr‑o ireversibilă clepsidră.

Asistentele te‑au părăsit

 

 

primele: cinice. Trupuri calde sub halatele reci.

Moartea le demoralizează pînă şi pe ele. Babele

pe care atît le iubeai, într‑un fel de

maternitate perversă,

s‑au mutat la alţi medici de familie,

ocolindu‑te cînd treceai

 

 

tot mai mică, tremurătoare pe stradă, ca o literă

pămîntie sub neoanele roşii şi galbene

de la BILLA. Se născuse Estera, un şoricel de fetiță

care mă înspăimînta zilnic, dar eu aveam

încredere‑n tine,

 

 

atîta încredere încît aşteptam să‑nceteze calvarul

citostaticelor, greaţa şi voma, să revii la cabinetul

pustiu în care aveam atîta loc: tu, Camelia, Estera,

micul nostru modul selenar.

 

 

Seară de noiembrie, eu – somon afumat

urcînd către casă,

cînd abia ieşeai de la ai mei. Nu reuşeai să împingi uşa

termopanizată. Ți‑era frică, Estera era bine, extraordinar

de agilă, te‑am ajutat să ajungi la maşina fiului.

 

 

Celulele tale dispăreau galopant cînd te‑am

revăzut la ghişeul băncii Transilvania.

Plăteam facturile restante, tu lichidai un

depozit uriaş:

Am paralizat văzînd teancurile netede

 

 

tremurîndu‑ţi în mîini. Am ieşit din sucursală.

Te‑am urmărit, pe bulevardul obscen

pînă ai dispărut în scara blocului, la adăpost de

hienele de Mănăştur.

 

 

Au trecut zilele, săptămînile. O doctoriţă nouă

şi neprietenoasă a ocupat cabinetul şi l‑a umplut

de chicioşenii & iconiţe. Ai murit în Germania,

după un tratament scump şi nedemn,

în lumea halatelor

 

 

pe care‑ncercaseşi să le umanizezi.

Intram uneori seara pe pagina ziarului unde ai tăi

publicaseră contul – lei, euro – şi unde nu

intrasem, din superstiţie şi panică, niciodată.

 

 

Să‑ţi fi donat trei sute de lei ţie, care nu ai luat,

sînt sigur, mită. Mă gîndesc la tine uneori

şi scurm în viscere după sens. Mă gîndesc la tine

cînd ascult Lennon. Luni de zile urmez

 

 

tratamentul şi ţin hepatomegalia sub control.

Luni de zile îmi mutilez ficatul, ajutat de corbii

nevăzuţi ai depresiei, dezgustului,

îndelung terfelitei stime de sine.

 

(din volumul Bonobo sau cucerirea spațiului, Editura Charmides, Bistrița, 2013)

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.