Istoricul clujean Ioan Drăgan, fost șef al Arhivelor Naționale și fost șef al filialei Cluj trage un semnal de alarmă asupra situației arhivelor din România, pe care o caracterizează ca una care contribuie la”neajunsurile grave din sector care se transferă direct în pasivul democraţiei din ţară, în prejudiciul tuturor cetăţenilor”.
 
Redăm punctul de vedere al lui Ioa Drăgan:
 
”2021 este anul finalizării preconizate a Strategiei Arhivelor Naționale pentru perioada 2015-2021, document cu valoare de lege, adoptat prin Hotărâre a Guvernului României în 2015. Chiar dacă sorocul calendaristic pentru punerea ei în practică încă nu s-a împlinit, cred că o discuție publică pe subiectul arhivelor, în general, este oricând binevenită. Căci sectorul este în mare suferință în România și acest fapt ne privește și ne afectează pe toți.
Democraţie fără Arhive
La prima participare la un seminar internaţional, la începutul anilor ’90 mi s-a întipărit în minte formula unui veteran al administraţiei de stat din Franţa: „Nu există democraţie fără arhive”. Înţelesul deplin al acestei expresii l-am înţeles însă mai târziu, în anii îndelungatei tranziţii a societăţii româneşti de la totalitarism spre democraţie.
Joncţiunea dintre arhive şi democraţie se realizează la modul direct, prin valorificarea informaţiei documentare, în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în Constituţie: dreptul la informaţie (art. 31) accesul la cultură, dezvoltarea identităţii spirituale şi a creativităţii (art. 33) dreptul de proprietate (art. 44) dreptul la identitate (art. 6) dreptul la pensie (art. 47). Fără a intra în detalii, subliniem rolul decisiv al Arhivelor după 1990 în restabilirea proprietăţii private în România, în probarea crimelor şi persecuţiilor din perioada comunistă, în documentarea sistemului instituţional şi tradiţiei democratice din ţara noastră.
Indirect, prin exercitarea funcţiei de îndrumare şi control a arhivelor publice şi private, ANR contribuie la funcţionarea optimă a instituţiilor democratice. Se ştie că Arhivele sunt prin definiţie un instrument al bunei guvernări, asigurând gestionarea informaţiei curente şi a celei arhivate. Arhiva nu e un muzeu, deoarece conţine totdeauna o parte de informaţie de interes actual practic, de natură juridică sau administrativă, ceea ce numim arhivă curentă. Ca urmare, la temelia funcţionării democraţiei stă, între altele, funcţionarea optimă a Arhivelor publice, în primul rând a Arhivelor Naţionale.
Ce constatăm după 1989 în România în domeniul arhivelor ? Pe de o parte, un asalt general din partea societăţii la documentele trecutului, în special ale epocii istorice recent încheiate, iar pe de altă parte o inexplicabilă marginalizare şi neglijare a instituţiei Arhivelor Naţionale şi a arhivelor în general.
Ioan Drăgan, fost șef al Arhivelor Naționale. Foto cont personal de Facebook
Liberalizarea accesului la arhive s-a realizat cu dificultate, în timp, finalizându-se abia în perioada 2005-2007, odată cu obţinerea accesului la arhiva PCR deţinută de Arhivele Naţionale şi preluarea arhivei Securităţii de către CNSAS.
Cu toate acestea, principala instituţie de arhivă a Statului român a fost nevoită să supravieţuiască cu mijloace învechite, extrem de reduse: o concepţie şi o bază juridică întruchipate de Legea nr. 16/1996, repede depăşite de realitate, lipsa modernizării, în primul rând a informatizării, personal insuficient, în reducere drastică după 2008, şi parţial deprofesionalizat din cauza lucrărilor de nivel inferior la care este obligat, un buget simbolic, de supravieţuire. Nenumăratele legi de restituire a proprietăţii, de compensare a persecuţiilor din trecut şi de stabilire și recalculare a pensiilor s-au adoptat fără vreo consultare prealabilă a ANR şi fără alocări de personal şi mijloace suplimentare, pe măsura efortului depus. Legi cu impact major în domeniul informaţiei publice, precum cele ale informaţiilor clasificate sau arhivării electronice, au ignorat aproape total Legea Arhivelor din 1996 şi atribuţiile ANR, cu efecte dezastruoase la nivelul instituțiilor creatoare de arhivă.
 
Toate au culminat cu seria de măsuri din perioada 2006-2011 (obligarea prin lege de a prelua state de plată, degradarea în rang administrativ la toate nivelurile, reducerea drastică de personal, reduceri bugetare ş.a.), care au determinat o slăbire continuă a instituţiei, o creştere a discrepanţei dintre obligaţiile legale şi posibilităţi, aducând instituţia practic în prag de colaps.
ANR, unica autoritate a statului în domeniul arhivistic, însărcinată cu controlul aplicării legislaţiei în toate instituţiile publice şi private, cu administrarea FAN, a ajuns astăzi în situaţia de nu-şi realiza mulţumitor niciuna din atribuţiile sale legale, cum constată fără reținere Strategia Arhivelor Naționale pentru perioada 2015-2021.
Se poate afirma cu certitudine faptul că o altă situaţie a arhivelor ţării după 1989 ar fi limpezit în mare parte confuzia de azi din domeniul proprietăţii. Un control mai eficace al ANR asupra arhivelor instituţiilor publice le-ar fi determinat pe acestea să fie mai eficiente. Preluarea unei cantităţi mai mari de arhive în depozitele ANR ar fi ridicat gradul de satisfacere a nevoilor cetăţenilor în acest domeniu. Informatizarea mai timpurie a Arhivelor Naţionale ar fi prevenit haosul actual din sectorul informaţiei pe suport electronic. Ș.a.m.d.
 
Concluzia noastră este fermă şi oferă, totodată, o soluţie implicită: neajunsurile grave din sectorul public al arhivelor se transferă direct în pasivul democraţiei din ţara noastră, în prejudiciul tuturor cetăţenilor ei.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.