27 februarie 2019

INTERVIU. Anatholis sau despre fenomenul pop-opera

By In Clio, Interviu

Sunt naturali și plini de vervă, sunt buni prieteni, sunt o familie regăsită într-o nouă formulă decât cea inițială, o formulă de succes. Norocoasă să-i cunosc, așa m-am simțit întotdeauna, poate și pentru că, la rândul meu, cred în prietenii autentice. Deși drumurile lor în viață au fost diferite, muzica i-a adus împreună pentru că muzica cu asta se ocupă, cu miracole. Au cântat pe diferite scene. De la evenimente cu iz salonard sau în boema distinsă a unor locații private, până la ambasade (în prezența lui Paul Brummell – ambasadorul Marii Britanii și Werner Hans Lauk – ambasadorul Germaniei la București) întotdeauna vrăjind publicul, întotdeauna admirați, aplaudați pentru naturalețea lor, în contexte, la evenimente în care cel mai adesea există foarte multă aparență.

Atunci când cineva organizează un eveniment și mă întreabă ce cântăreți aș recomanda, îi am mereu în mintea mea. Diferit însă, atunci când îi menționez pe ei, este faptul că știu de la început că vor reuși să facă față absolut oricărui gen de public, indiferent de gusturi, asta pentru că repertoriul lor e vast și cuprinde toate genurile. Iar impresia mea, după un spectacol susținut de Anatholis, e că încă nu am văzut și nu am auzit tot, că mai pregătesc ceva, au ei un as în mânecă, pe care, surpriză, ni-l vor arăta la următorul spectacol, ceea ce mă face să revin, să mai doresc să-i mai ascult, pentru că da, sunt plini de surprize și sunt așii din mâneca oricărui eveniment.

Anatholis s-a înființat în anul 1995 iar cei șase tineri care compun azi grupul sunt:

Florin Pop (tenor la Opera Română din Cluj), Gelu Moldovan (tenor la Opera Română din Cluj), Bogdan Nistor (bariton la Opera Română din Cluj), Stelian Simonfi (bas la Opera Română din Cluj), Krisztian Kosa (pianist) și, nu în ultimul rând, talentata Cristina Damian ( mezzosoprană la Hamburgische Staatsoper și colaboratoare la Metropolitan Opera din New York).

Au colaborat și cu alți cântăreți clujeni, au concertat pe scenele din mai toate orașele din România, au fost prezenți în afara țării la Academia di Romania din Roma, Centrul Cultural Român din Veneția și Padova, Lugano (Elvetia), Freiburg (Germania), Alicante și Murcia (Spania), Matera (Italia)

.

Ce s-a schimbat în viața voastră de când ați început să cântați împreună? Trăiți o altă viață de când Anatholis a început să aibă succes?

Anatholis: Am început să călătorim mai mult, să cunoaștem mai mulți oameni, să trăim noi experiențe. Vrând-nevrând, devii vizibil, întâlnești persoane cu un anumit statut, de la judecători până la oameni de afaceri, politicieni, scriitori, medici. Viața noastră socială s-a animat, cercul de cunoștințe s-a lărgit, de obicei după evenimente rămânem cu invitații care doresc să vorbească cu noi, invitați de la care nu te-ai fi așteptat să ofere un feedback atât de bun, dacă ne gândim la o sală plină cu fotbaliști, care încă de la prima piesă se ridică în picioare, aplaudă, fac cerc în jurul tău ca la un concert rock. Pe de altă parte, Anatholis a devenit o a doua familie, uneori avem mai multe apeluri între noi decât către membrii familiei, comunicăm pe grupul de pe facebook, iar la Operă, în momentul în care avem o pauză, vorbim despre următorul eveniment. Partenerii de viață ne înțeleg și ne susțin, chiar dacă în week-end-uri suntem plecați. E o lipsă cu care s-au obișnuit pentru că nu le-am dat o altă șansă (râdem), n-au avut de ales. În plus, s-a dezvoltat mult plăcerea de a cânta împreună.

Aveți lucruri în comun? Vă simțiți împliniți cântând împreună? Sunteți mai uniți azi decât la început?

Anatholis: Noi ne cunoșteam dinainte de Anatholis, eram colegi la Operă, dar da, s-au aprofundat relațiile dintre noi. La început Anatholis nu a fost un grup de pop-opera. Eram un grup de colindători. Cântam doar de sărbători, dar la unul din evenimente, organizatoarea, știind că suntem de la Operă, a venit cu o solicitare neobișnuită, aceea de a „face ce faceți și la Operă”. Doamna care e acum proprietara Mocăniței și-a organizat nunta la Cluj, ea m-a auzit la nunta unui prieten cântând, fără acompaniament, și ne-a întrebat dacă nu vrem să cântăm și operă. Am cântat fără probă de microfon, fără nici o repetiție, era prin 2004. Din acel punct a început totul. Atunci nu era cunoscut André Rieu, nu era cunoscut genul pop-opera. Când am început noi, nu era public format pentru acest gen de muzică. A fost un accident. Și publicul ne-a primit foarte bine, a reacționat cum nu ne așteptam. Apoi am tot primit propuneri. Pentru că inițial am avut un succes considerabil, am mai încercat și la alte evenimente și feedback-ul a fost pe măsură. Unul foarte bun. Așa ne-a venit ideea, am prins curaj și am început să ne constituim, să gândim repertoriul. Acum am ajuns la o componentă stabilă, de-a lungul anilor s-a tot schimbat, am experimentat, unii au plecat. Există un soi de individualism benefic, fiecare caută să își vadă mai mult de felia lui, suntem conștienți că fiecare are rolul lui, și dacă se întâmplă ca unul să aibă o problemă vocală, o răceală, o indispoziție vocală și trebuie să facă o pauză, știm că nu trage el, trage celălalt și în felul acesta ne completăm. Lăsând la o parte câștigul material, sunt momente în care ne simțim minunat, tot așa cum sunt momente care nu ies din punct de vedere tehnic, ne enervăm, ridicăm tonul, mai avem de lucrat pe partea de comunicare. Aici, întotdeauna e loc de mai bine. Noi suntem foarte diferiți ca tipologii umane, ca personalități, cu toate acestea ne simțim unul pe celălalt, reușim să anticipăm anumite reacții, dat fiind că am trait împreună tot felul de situații în care ne-am cunoscut și testat limitele unul altuia. Asta ne-a apropiat, ne-a sudat într-un mod durabil. Apropo, era să și murim împreună, într-o depășire, când n-a mai prins frâna (râdem). Avem puține piese în care cântăm singuri, majoritatea pieselor sunt cântate împreună, pentru că au un impact mai puternic, dar în interiorul lor, alternăm. De exemplu, trei măsuri cântă Gelu, patru măsuri cântă Florin, refrenul îl cântăm toți, depinde cum se potrivesc pe vocea fiecăruia. Mulți din cei care ne solicită fac parte din cercul clienților fideli, iar acolo, în mijlocul lor, ne place să surprindem mereu cu lucruri noi. Asta necesită repetiții în plus, efort de selecție al repertoriului, idei, o altă viziune, fiindcă sunt oameni care s-au obișnuit să ne audă tot timpul cu ceva nou. Cu timpul, și oarecum împinși de la spate de necesitatea de a prezenta ceva nou, proaspăt, am adunat un repertoriu care totalizează în jur de optzeci de titluri. Pe parcurs ne-am dat seama că prezența unei fete aduce culoare, plus că ne lasă și nouă un moment de respiro.

Muzica e limbajul vostru comun. Unii dintre voi sunteți soliști sau ați cântat la un moment dat singuri pe scenă, ca soliști. Cât de mult diferă solo-ul, de grup, cât de diferit vă simțiți voi ca soliști, față de experiența de a fi parte din grup?

Anatholis: Cântatul în cadrul grupului nu e foarte diferit de situația în care cânți solo, pentru că spectacolul în sine e o muncă de echipă. În ambele cazuri, interacționezi cu partenerii, îi asculți și le răspunzi ca atare. E o completare reciprocă. Practic, aici nu suntem soliști, sau suntem „soliști împreună”. Încercăm să ne facem cât mai bine părțile solistice pe care le-am stabilit împreună, suntem atenți ca ceea ce cântăm împreună să fie curat, exact ritmic, asta e ceea ce dă energie, căutarea perfecțiunii în ceea ce facem. Faptul că noi, toți, am cântat și în cor e un avantaj, ne vine ușor să ne ascultăm, inclusiv Cristi, pianistul, ne ascultă. Ne-a dat odată cu un ton mai sus. Eu mi-am dat seama, Gelu urma să dea acuta, dar înainte de asta, m-am dus în spate la băieți, și le-am zis: hai, să vedem cum dă Gelu do-ul fără să știe. A fost perfect. Chiar dacă pe la jumătatea acutei și-a dat seama că ceva nu e în regulă, a fost perfect (râdem). Cel care e liantul nostru, e Cristi. Cu el am început, el e „tătucul” nostru, fără el cu greu am face față, în sensul că avem niște mecanisme foarte bine fixate și în momentul în care schimbăm pianistul e ca și cum am schimba partenerul de viață. Ești ca la început. E un foarte bun muzician, improvizează, acompaniază, are experiență, nu se pierde în fața publicului, știe când să atace, când și cât să ne aștepte, iar energia lui ne duce, ne mobilizează, face minuni. El ne susține perfect cu armonia, de multe ori nu cântă exact ce scrie în partitură, o îmbogățește, intervine în armonie, e un talent înnăscut.

Vă faceți concesii la repetiții, în spectacole?

Anatholis: Nu prea, chiar dacă e clar că nici unul dintre noi nu e perfect, fiecare are de lucrat, dar când repetăm încercăm să fie cât mai bine, să rămână reflex, pentru că sunt cazuri în care condițiile tehnice îți cer o coordonare perfectă și asta nu se poate obține decât dacă totul, din punct de vedere muzical, e bine pus la punct. De exemplu, am cântat la un eveniment în care pianistul nu ne vedea, doar ne auzea. Noi eram la alt etaj, nu aveam sonorizare și nici microfon. Am ajuns să ne cunoaștem și să ne simțim atât de bine încât pianistul poate sta într-o cameră și noi să cântăm din altă cameră și să reușim să ne sincronizăm. Ceea ce e destul de greu, mai ales dacă sunt săli cu rezonanță, sunetul vine târziu și tendința e să rărești, de asta trebuie să mergem în același ritm indiferent de senzațiile pe care ți le dă, auditiv, sala. Dar, din nou, avem noroc cu Cristi, pianistul. El e foarte tranșant, îți spune în față tot ce are de spus, e omul-orchestră. Când nu poate să cânte cu noi și cântăm doar cu negativul, nu ne simțim atât de liberi.

Știți întotdeauna ce să dați publicului? Vă puteți adapta cu ușurință la genul de public pentru care cântați? Poate într-o seară cântați pentru corporatiști, în altă seară pentru politicieni, în altă seară pentru literați sau cei care lucrează în vânzări. Puteți să prindeți din zbor anumite așteptări pe care le are publicul? E greu acest efort de adaptare sau totul vine de la sine?

Anatholis: Fără falsă modestie, asta e cea mai mare calitate a noastră. Suntem mereu pregătiți pentru provocări și extrem de adaptabili. Dar adaptabilitatea am învățat-o. Simțim când scade energia show-ului și improvizăm. Schimbăm uneori repertoriul și în timpul concertului, dacă simțim că publicul reacționează mai bine la un anumit gen de muzică. Avem o oarecare rutină și deja ne permitem să jonglăm cu acest aspect. Repertoriul nostru e accesibil dar nu neapărat comercial, și cu organizatorii foarte rar discutăm despre repertoriu. Întrebăm ce fel de public vom avea, în ce domenii lucrează, dacă sunt, să zicem, medici, dacă sunt mai multe femei, dacă sunt oameni cărora le-ar plăcea prelucrări din folclor sau muzică ușoară. Am lansat și produse, de la produse de zidărie, farmaceutice, până la mâncare pentru câini. De fapt, pentru purici (râdem).

OK. Tare asta! Și cum îți faci repertoriul când lansezi produse pentru purici?

A fost un moment anume în cadrul evenimentului, și era într-o locație super selectă, în care s-au prezentat beneficiile, după care s-a trecut la cocktail. Noi am intrat din spatele ecranului și am început să cântăm. A fost o surpriză pentru medicii veterinari prezenți. Sau la lansarea produselor de zidărie, am intrat în salopetă, cu găleata de mortar în mână, Gelu a coborât de pe un zid pe scripeți. Erau schele și cântam de pe schele. Firma fiind din Ungaria și Polonia, am cântat ceva care să ducă spre muzica maghiară. În public erau ingineri. Am lansat și multe baruri, care după o lună se închideau (râdem). Avem două-trei piese cu care începem și, în funcție de atmosferă, unul dintre noi merge la pianist și schimbă partitura, și atunci el înțelege că sărim de la piesa x la piesa y. Interacționăm cu publicul ca acesta să simtă acel plus de energie. Unii dintre noi mai plusează, când îi ia valul. Gelu a sărit odată cu mare elan, de la opt metri, direct în mijlocul publicului; era plină sala, și el a sărit peste aranjamentul floral, peste niște trepte, pur și simplu a dispărut dintr-o dată din fața noastră, de parcă ar fi căzut într-o prăpastie. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât noi n-am putut face nimic pentru el, doar ne-am uitat după el să ne asigurăm că aterizează în condiții normale (râdem). Din fericire, n-a atins nici măcar o floare, iar publicul i-a aplaudat acrobația. El, care e cel mai temperat dintre noi (a fost o surpriză gestul lui), ne întrebam ce-o fi pățit, se crede la concert rock… a fost o surpriză și pentru el însuși (râdem)….da, se întâmplă. Când avem ocazia să cântăm lângă public și nu de pe scenă, atunci ne simțim cel mai bine, pentru că apropierea umană ne inspiră, ne dă energie. Poate e mai greu pentru publicul mai puțin avizat să ne urmărească, dar de obicei putem acoperi repertoriu și pentru genul acesta de public. Când am cântat pentru Ambasada Marii Britanii sau pentru Ambasada Germaniei, ne-am pregătit mai detaliat. Acolo au fost alte cerințe care țineau de etichetă. Am observat că IT-iștii sunt diferiți față de medici sau notari, tot așa cum contabilii sunt diferiți de farmaciști. Ce e comun tuturor, e că pe măsură ce se mănâncă și se bea, suntem mai bine primiți și avem un feedback mult mai bun. Dacă din start primim un feedback bun, șansele să încheiem un spectacol foarte reușit sunt mai mari decât dacă atmosfera se încinge pe parcurs. Când cântăm în săli de concerte, repertoriul merge spre operă, când e eveniment privat, includem multe piese care nu fac parte din repertoriul de operă.

Am participat la câteva dintre evenimentele voastre, v-am văzut în spectacole și ceea ce mi s-a părut greu a fost faptul că la astfel de evenimente mereu trebuie să ai ceva de spus publicului, ceva care să-i rețină atenția, dacă se poate ceva funny, în stare să-l activeze și să producă acel clic care să realizeze schimbul de energie, emoția, buna dispozitie. Lucrurile astea nu ți le poate arăta nimeni, nu înveți nicăieri cum să încarci publicul. Cu asta trebuie să te naști, cu arta de a produce entertainment. Personal, aș trăi cu teama permanentă că va veni clipa în care nu mai am ce să spun, clipa în care te lovește un gol în tâmplă și rămâi fără inspirație. Și cu asta basta, închidem prăvălia și

servus (râdem). Cum faceți voi ca clipa asta să nu vină niciodată?

Anatholis: Atâta timp cât nu rămâi în zona de confort și vii mereu cu ceva nou, probabilitatea de a închide prăvălia e mică. Sincer, nu ne gândim la asta, deși uneori e ușor să menții treaz interesul publicului, alteori e destul de greu. Sunt conferințe care durează, și cei din sală ajung să fie saturați de la atâta informație, așteaptă să părăsească sala, să plece acasă și atunci rolul nostru devine unul destul de ingrat, e greu să trezești din amorțeală un astfel de public, dar nu imposibil. Sau, plictisiți de desfășurător, în momentul în care apărem noi, e revelație, electrizare. Se mai întâmplă ca, încă de la primul acord de O, sole mio, sala să izbucnească în aplauze. Există o diferență între cum reacționa publicul acum trei-patru ani, și în prezent.

Foarte important e să fim odihniți. Dacă ești odihnit, poți să ai indispoziție vocală și să cânți ok, dar dacă ești obosit, chiar dacă vocal ești în formă, rezultatul e mai rău. Dacă suntem foarte obosiți, se poate să alunecăm într-un gol inspirațional, însă în cazul acesta ne simțim și intervenim la timp. Până la urmă, suntem un grup. E greu să aduci entertainment atunci când ai câte trei-patru evenimente pe noapte sau când suntem sunați înainte cu o seară. Ești pe pilot automat. S-a întâmplat să ajungem la evenimente după spectacolele de operă. De revelion am cântat pe scenă Liliacul, după ora zece când s-a terminat spectacolul am mai avut de cântat în două locații din Cluj și la unu noaptea ne-am urcat în mașină și am ajuns în Sighet la patru dimineața unde am continuat un spectacol care a durat patru ore. Un adevărat tur de forță. Cel mai greu e când avem trei evenimente într-o zi, în două orașe diferite și încă un eveniment noaptea într-un alt oraș, mai ales că infrastructura din România, autostrăzile, nu te ajută deloc. În acest caz, nimeni nu-ți poate garanta că vocea sau inspirația nu te vor părăsi. Dacă am avea un elicopter pe care să scrie Anatholis,ar fi cel mai bine (râdem).

Există un moment special care vi s-a întâmplat într-un spectacol?

Anatholis: Da. Și în acele momente nu te mai poți gândi la cântat. S-a întâmplat ca unui mesean căruia îi cânta Șandor să i se facă rău dintr-o dată. Era bine, asculta, râdea, și dintr-o dată s-a făcut alb, a căzut cu capul în farfurie și a murit. Am fost șocați. Ne-am panicat. Altă dată, lui Florin Pop i s-a pus o carte în brațe, pe care n-o citise, și cel care ne chemase la eveniment i-a spus s-o prezinte, să vorbească despre carte. Florin a răsfoit-o puțin, în cinci minute, și-a încropit câteva idei și a vorbit despre carte. A fost o postură inedită care n-avea legătură cu cântatul, dar venea la pachet. Lui Gelu i s-a întâmplat să uite textul exact în momentul în care camera de filmat era pe el. Mergea spre cameră cu pieptul inainte, cu avânt și plin de elan și, brusc, a uitat textul, care era important pentru că muzica era foarte rapidă. Când și-a dat seama că n-o poate drege, s-a întors brusc cu spatele și s-a îndepărtat în timp util. Sau când un cameraman a început să plângă în timp ce noi cântam You raise me up. Îi curgeau lacrimile în timp ce filma. O întâmplare haioasă a fost și la Alba- Iulia. Cântam într-o sală imensă, era un fel de dom cu un ring imens, și fata cu care cântam a dat să se învârtă. Exact în acel moment a apărut un copil cu un os în mână și, lovindu-se de fată, a scăpat osul pe jos. Ne-am trezit că trebuia să cântăm pe o scenă unde în mijloc trona un os care sclipea într-un mare fel în lumina reflectoarelor.

Ce înseamnă pop-opera? Ce anume credeți că a dus la apariția acestui gen care redefinește arta spectacolului? Considerați că e doar o modă?

Anatholis: Pop-opera e un termen generic pentru un subgen care s-a născut dintr-o necesitate atât a publicului, cât și a cântăreților. De la Luciano Pavarotti a început ideea combinării celor două genuri, chiar dacă Franco Corelli a avut și el înainte apariții de gen. Dar pe vremea lui Corelli casele de discuri nu s-au gândit să ducă mai departe ideea asta. Corelli a cântat cu Celentano, Nana Mouskouri. Ne amintim apoi de Montserrat Caballé cu Freddie Mercury. Cel mai mare succes l-a avut însă Luciano Pavarotti, devenind un star și la MTV, nu doar în marile teatre ale lumii. Cele mai mari nume ale muzicii pop au venit și au cântat cu el. El a dus opera pe stadioane, pe scene imense, cu un public eterogen. Melodii de muzică ușoară, cântate în stil operistic, cu orchestra. Apoi a venit Andrea Boccelli, care a făcut un viral cu Ed Sheeran. Azi, un copil de treisprezece ani căruia îi place Ed Sheeran, vede, aude acest clip, leagă informația și ajunge să asculte operă. Faptul că acum publicul are acces la informație e un avantaj pentru noi, dar ne și obligă, pentru că atunci când mergi la un eveniment spectatorul de azi are pretenția să sune scena așa cum a auzit el pe youtube, altfel nu te mai cheamă. Tot așa e și la operă. Spectatorul vede spectacolele de la Metropolitan și când vine la operă vrea să audă și să vadă același lucru.

Cel mai bun lucru care decurge din prezența noastră la evenimente este promovarea pe care o facem spectacolelor de operă de pe scena clujeană. Pe foarte mulți dintre cei ce ne ascultă la evenimente îi regăsim mai apoi în sala de spectacol, vin să ne vadă, o dată, de două ori, după care încep să guste genul și să revină deseori cu aceeași plăcere. Abia în acest stadiu simțim că am făcut ceva cu adevărat important, mai important decât banii sau faima personală.

Pop-opera există în toată lumea. E o adevarată industrie care comportă specificul ei. Există un specific românesc? Aici, la noi, lucrurile se întâmplă altfel decât dincolo? Sunt promovați mai mult cei de-afară, au un staff mai profesionist?

Anatholis: În toate domeniile există diferențe, noi nu avem un promoter, în general dacă vorbim de orice trupă din România, nu sunt impresari. Sunt trei-patru organizatori de spectacole. Sunt case de producție gen Smiley, Marius Moga. Când am fost la Festivalul Dor s-au plătit drepturi de autor pentru tot ce s-a cântat. Cei din afară au o altă industrie a showbizului. Promovarea în Europa, și mai ales în America, este imensă. La noi în România, pop-opera e abia la început, sunt patru-cinci grupuri de pop-opera care sunt cunoscute, e o chestiune de nișă. Dincolo, acest gen e extrem de respectat, sunt cântăreți de operă care au ajuns să cânte pe scene mari de operă pornind de la astfel de evenimente unde au cunoscut oameni care i-au recomandat. La noi, încă genul pop-opera e privit ca o manelizare a genului de operă; există un ziarist clujean care ne-a etichetat ca „maneliști”, dar asta e ca și cum ai spune despre cei care ne ascultă la astfel de evenimente – profesori, doctori, ingineri, avocați, IT-iști, oameni de afaceri, scriitori – că sunt maneliști. Prestația e profesionistă, suntem deseori întrebați sincer dacă n-am făcut playback. De altfel, prejudecăți de acest gen au existat și la case mai mari. Am văzut un interviu cu Montserrat Caballé în care spunea că, după ce a cântat cu Freddie Mercury, mulți colegi de breaslă au sunat-o spunându-i că face de râs lumea operei comercializând un gen de muzică exclusivist. Dar ei nu i-a păsat și se pare că și alții iau urmat exemplul.

Cum ați ajuns să fiți agreați de un public care vă rămâne fidel, persoane care vă solicită mereu să cântați pentru ei și care de ani de zile vă preferă? Ați bătut la uși sau au venit ei către voi?

Anatholis: Nu, nu am bătut la uși, au venit prin recomandări. Avem un nucleu de clienți fideli, la un moment dat am fost chemați într-un an de zece ori, per total am avut douăzeci de evenimente private la solicitarea aceluiași client, care deține un hotel. El are grupuri de turiști și, ca să aibă un oarecare ștaif, ne chema pe noi. Eram incluși în pachet, noi mai adăugam o stea. Cu acest gen de clienți ținem o legătură strânsă, atât profesional cât și uman, ne permitem să ne sunăm la orice oră. La începuturile noastre, am fost susținuți și recomandați de un om de afaceri influent din Cluj, căruia îi datorăm mult, pentru că el a deschis pentru noi multe uși importante în mediul de afaceri, el a fost „nașul” grupului Anatholis. Un om foarte inteligent, cu viziune și cu un suflet deosebit, deschis către artă și artiști, un fin cunoscător care mereu ne-a impulsionat să facem mai mult, să căutăm mai mult, să fim din ce în ce mai buni. Faptul că acum repertoriul nostru, pus cap la cap, ar totaliza în jur de zece ore de cântat continuu, i se datorează. Azi, dacă am fi puși în situația de a cânta zece ore fără întrerupere, am avea cu ce să le umplem, suntem pregătiți.

Cum concepeți un spectacol? Vă gândiți la publicul țintă, faceți un scenariu în funcție

de asta sau pur și simplu lăsați ideile să curgă? De la ce anume porniți, ce fire urmăriți ca un spectacol să fie viabil? Cum alegeți piesele, cum creați linia stilului în care veți evolua în spectacol?

Anatholis: Întrebăm pentru cine cântăm, ce fel de oameni, ce fel de public. Pentru ingineri cânți ceva, pentru profesori cânți de exemplu Noi suntem profesori și examinatori, sunt cazuri în care cei din public vor să cânte cu noi, fie muzică populară, fie operă. Am avut un eveniment la care un medic chirurg a făcut duet cu fata cu care cântam. În principiu, mergem pe less is more, mai bine să zică publicul ce bine era să mai fi cântat băieții ăștia, decât da’ nu mai pleacă ăștia odată? Avem întotdeauna câteva piese de rezervă, ne sfătuim, avem un fir, un concept, un schelet format din cinci-șase piese de rezistență, și pe acelea clădim în funcție de public, uneori pe loc. Depinde de buget. Când bugetul permite, avem și dansatori și ne desfășurăm cu mijloace tehnice mai ample. Încercăm să fim încălziți la repetiții, iar atunci când facem probe încercăm să ne concentrăm pe acele chestiuni care nu merg sau știm că nu sunt bine puse la punct.

Unde vă simțiți mai bine, în spectacolele de gală, care au loc în săli de teatru, cu public numeros, sau în locații mai intime, unde publicul e mai puțin numeros, unde puteți cânta mai aproape de oameni, îi puteți atinge, simți?

Anatholis: Noi suntem cunoscuți prin faptul că putem cânta absolut oriunde, în majoritatea spațiilor neconvenționale, de la terase de bloc, private party-uri, până în catacombele Salinei de la Turda sau la mănăstiri. Am cântat și pe barcă. Încă sub apă n-am cântat (râdem) sau în nori. Câteodată e mai greu să cânți pe scenă, în lumina reflectoarelor, decât în mijlocul oamenilor care interacționează cu tine, le simți feedback-ul imediat, dar nu e ușor nici să cânți în sufletul omului pentru că te poate fura apropierea și poți avea momente de blackout; mă rog, toți avem emoții. Să performezi în alte locuri decât scena unui teatru presupune un alt mod de a interacționa cu publicul, nu te „ascunde” personajul pe care îl interpretezi, ci trebuie să te oferi tu publicului sută la sută, fără intermediere. Asta poate fi uneori mai dificil, pentru că ești tu cel care spune povestea, întreține fiecare moment, crează climaxul și momentele de relaxare ale unei seri. Este un fel de a transpune repertoriul sălilor de concerte într-un alt spațiu decât cel căruia îi este destinat. Desigur, ideea nu este nouă. Există nenumărate proiecte de acest gen, majoritatea teatrelor își mută reprezentațiile în piețele orașelor din când în când, pentru a arăta publicului cât de accesibilă este de fapt muzica clasică în general, și opera în particular. Cel mai greu e când cântăm în spații restrânse, cum ar fi salonul unei reședințe sau living-ul unei cabane, când petrecerea e atât de privată încât cei din public sunt mai puțini decât noi. Stau la masă și nu mai mănâncă, se uită la tine și îți fură toată atenția, concentrarea și dacă unul se încurcă, îi încurcă și pe ceilalți. În acest caz, e foarte greu să te menajezi în vreun fel. Ești acolo, la un metru de cei care te ascultă, iar dacă ei o fac cu tot sufletul, îți cer și ție tot sufletul. Și îl dai fără menajamente. E istovitor și plăcut în același timp.

Să vorbim puțin despre promovare, pentru că din acest punct de vedere voi v-ați descurcat singuri, v-ați croit un drum pe o piață nu suficient testată la acea vreme, ați avut curajul să promovați un produs cultural, ori e o realitate că produsele culturale sunt asemănătoare cu cele bio, au un termen de valabilitate foarte scurt și au nevoie de un public care știe, e conștient de ce urmează să „digere”. Cu ce abilități trebuie să îmbraci talentul pentru ca artiști ca voi să se facă cunoscuți publicului larg? Care e moneda de schimb?

Anatholis: E foarte importantă charisma grupului. Asta e moneda de schimb. E ca și cum ai lucra în propria ta firmă care se susține exclusiv din aportul tău, fără alte subvenții și ajutoare. Noi nu avem un manager, avem doar un număr de contact pe pagina de facebook și pe site. Am început să cântăm mai serios în 2004, iar facebook a apărut în 2007. Importante pentru promovare sunt târgurile de nunți la care noi nu participăm efectiv, dar participăm la evenimente din cadrul târgurilor, de exemplu la workshop-uri de wedding planner unde în jur de patruzeci de viitori miri participă la o simulare a nunții lor. Vin să vadă cum va fi nunta lor. La aceste workshop-uri suntem chemați să cântăm, și din cei patruzeci de participanți sigur ne cheamă cel puțin zece. Aici avem ocazia să participăm la nunți mari, unde ne vede multă lume și unde suntem invitați și la alte evenimente. La noi funcționează foarte bine promovarea prin actul artistic propriu-zis. Așa am ajuns să cântăm la evenimente la care a fost prezentă Simona Halep (Hotel Platinia) sau cei de la grupul Divertis.

Dacă ar fi să scrieți un manual pentru începători în ale entertainmentului, ce sfaturi ar cuprinde, ce capitole, ce lecții?

Anatholis: Prima lecție: niciodată să nu spui NU. Chiar dacă refuzi, s-o faci diplomatic, cu tact. Să aduci conversația în așa fel încât să avantajeze grupul. Să ai disponibilitatea să cânți, chiar dacă nu îți convine, de exemplu, când ți se propune ceva într-un anumit cadru, să-l faci pe client să accepte condițiile tale în perspectiva faptului că el își realizează dorința, dar oarecum pe terenul tău și cu regulile stabilite de tine. Pentru asta, trebuie să-ți cunoști atuurile. Dacă refuzi, în primul rând te-ai descalificat pe tine ca artist, în al doilea rând pierzi clientul. Cumva să îi creezi acea necesitate care îți convine ție, dar care inițial nu exista. Da, vă putem oferi ceea ce ne cereți, dar în condițiile astea, care sunt mai bune pentru dumneavoastră. La ora asta, clienții ne sunt prieteni, ne cunosc destul de bine și deja fac ei scenarii în care ne includ pe noi, pentru că știu ce putem oferi, pliat pe viziunea lor. De exemplu, la cununia religioasă a unui doctor, am făcut un flashmob, cu noi, cu corul de copii Junior VIP condus de Anca Mariaș, cu o mini-orchestră. La ieșirea lor din biserică, mirii au fost surprinși și emoționați, nu se așteptau, erau și stânjeniți, și bucuroși, a fost foarte frumos. În al doilea rând, să nu dai înapoi de la nici o piesă, să nu rămâi încremenit în proiect. Trei: să nu amesteci niciodată clienții, să fii conștient întotdeauna pentru cine cânți. Să intuiești ce place unora, ce „meniu” agreează o anumită categorie de public. Patru: să ai bagaj, actoricește, mental, să poți să fii, în orice moment, propriul regizor. Cinci: să fii deschis. Uneori after-party-ul, momentul în care rămâi să stai de vorbă cu clienții, e mai important decât party-ul în sine, pentru că acela îți conferă continuitate. Acolo se fac relațiile, acolo se leagă viitoarele contracte, la nivel de contact uman. Acolo se află răspunsul la cum vă faceți publicitate. Deci fii deschis, fii inteligent. De exemplu, am participat la evenimente la care erau prezenți Ilie Năstase și Răducanu, personaje vis-à-vis de care îți puneai întrebarea ce ai putea să vorbești cu ei. Am avut noroc că au venit ei la noi și am reușit să avem un limbaj comun. Noi am cântat de la președinte pâna la badea Gheorghe din vârfu’ satului, care o zâs: Doamne, cum pot cânta aiștia, așe ca la televizor! Acest manual e work in progress. Vremurile pe care le trăim sunt foarte entertainment friendly. Poți să înveți din mers regulile jocului.

Care sunt greutățile pe care le întâmpinați atunci când organizați un eveniment? Cu ce piedici vă confruntați cel mai des?

Anatholis: Cel mai des ne confruntăm cu inconvenientul programului. Sunt momente în care nu suntem toți liberi în același moment. Apoi trebuie să ținem cont ca un eveniment să nu se suprapună cu un alt eveniment și, nu în ultimul rând, să ne permită sănătatea. Dar în principal, când organizăm un eveniment, având în vedere că noi cântăm în spații mai puțin convenționale, primul lucru la care ne gândim e sonorizarea. Luăm legătura cu dj-ul, facem probă de sunet. Chestiunile de organizare țin și de programul evenimentului. La o conferință medicală exista un timp de prezentare a temei/subiectului medical, care durează în jur de două-trei ore, după care ei se retrag și începem noi, fie la mese, unde ei servesc ceva sau socializează ca la café-concert, fie în mijlocul publicului. Din punct de vedere tehnic, suntem prezenți înainte cu mult timp și montăm pian, mixer, boxe, microfoane, uneori ajutați de dj-ul evenimentului. Partea tehnică e cea mai importantă, noi avem mixerul nostru, setările sunt deja făcute pe mixer, fiecare are canalul lui pe microfon, intervin doar mici reglaje fine. Toată partea tehnică durează între treizeci de minute și o oră. Dacă mai sunt și alți participanți, trebuie să așteptăm până ne vine rândul. Ne folosim de toate resursele tehnice pentru că asta creează impactul și lumea reacționează la asta, uneori chiar cântă cu noi. Publicul cel mai numeros în fața căruia am cântat a fost în jur de trei mii de oameni, iar cea mai „privată” petrecere a fost cea în care am cântat în fața a nu mai mult de patru persoane, somități politice care avuseseră o întâlnire și au dorit să ne asculte. Aici am improvizat cel mai mult. De la

Don Pasquale până la Au Champs Elysees.

Cu fiecare eveniment, Anatholis demonstrează că cultura poate să fie pur entertainment dacă e promovată cu mijloacele secolului în care trăim, fără a-i știrbi valoarea. O celebră formație de rock era acuzată că vinde i-tunes, tricouri și logo-uri și nu se mai concentrează exclusiv pe muzică. Ei răspundeau criticilor: “What’s wrong with being a capitalist?” E bine, e rău? Nu știm. Trăim vremuri noi și trebuie să ne adaptăm lor. Să decidă publicul cât de bine o fac cei de la Anatholis!

Mai multe detalii despre Anatholis puteți găsi pe pagina de facebook a grupului și pe pagina de web oficială: www.anatholis.com

Interviu de Mirela Vîrlan.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.