INTERVIU Ana Ularu: teatrul nu va muri niciodată

Interviu Teatru

Prestigiosul Festival Internațional de Teatru „Interferențe” a adus-o la Cluj pe renumita actriță Ana Ularu, actriță de film și de teatru, cunoscută mai ales pentru filmele în care a apărut, cum ar fi „Periferic” sau recentul Inferno cu…Tom Hanks!

Ana a jucat la Cluj în piesa regizată de Andrei Șerban, Omul cel bun din Seciuan de Brecht.

Colaboratorul nostru, Marius Oliviu,  a obținut un interviu cu Ana Ularu în care discută despre teatru, film și alte aspecte…culturale. Interviul e realizat la Arad, înainte de Interferențe.

 

Teatrul nu va muri niciodată

Clujulcultural.ro: Bună Ana, mulțumesc că-ți faci timp pentru interviu. Apropos de piesa de azi, mi-a spus o spectatoare venită din Timișoara, să te-ntreb de ce lipseau florile de pe tavan?

Ana Ularu: Am înțeles că la teatrul de aici (Teatrul Clasic Arad, n.n.) nu era un motor care trebuia să coboare un planșeu uriaș de metal, pe care erau prinși macii. Și eu am suferit foarte tare pentru asta, fiindcă imaginea cu macii era absolut superbă și ce a conceput Iuliana cu domnul Șerban e absolut spectaculos, e cerul pe jos și macii…

La început, până la disoluția totală a lumii personajului meu, lumea e cu susul în jos: macii cresc din tavan și cerul e pe podea. Dar pentru că sceno-tehnica nu ne-a ajutat…

Noi (Teatrul Bulandra, n.n.) mai jucăm un spectacol de-al domnului Șerban care se numește Carousel la care suntem dependenți de o turnantă, de exemplu – adică tot timpul când faci chestii mai speciale ca sceno-tehnică, se întâmplă ca acestea să te limiteze în turnee: dacă n-ai o turnantă, dacă n-ai nu știu ce motor… dar noi sperăm că spectacolul a ținut și fără… Și că în alte teatre din țară (cum va fi la Cluj unde ajungem la Interferențe), vor fi posibilitățile tehnice…

ana0

Cei de la Teatrul maghiar din Cluj sigur stau bine (m-am înșelat, nici aici nu s-au afișat macii)

Eu iubesc spectacolul acesta cu tot sufletul meu, îmi face bine să-l joc, la un moment dat am petrecut vreo 12 ore pe drum din Londra ca să vin să joc în el.

Ți-am adus o carte din care am spicuit câteva întrebări, pe care am să ți-o las, apropos de relația regizor-dramaturg în teatrul de la noi… ”Sfârșitul regiei”

Aici nu pot să spun prea multe fiindcă n-am citit cartea Iuliei (am s-o citesc), dar nu știu dacă există rețeta corectă  – în nimic – și în general mă tem de oamenii care dau verdicte; mi se pare că să ai siguranțe într-un domeniu inefabil cum este arta e cel puțin… periculos.

Știi că sunt oameni care n-au fost niciodată la teatru – 80% din români n-ar fi călcat în 2015 într-un teatru, conform unei statisici? Ce părere ai despre asta?

Astea sunt niște maxime și… din nou, asta cu datul maximelor pe mine nu mă înnebunește câtuși de puțin.

Nu cred că teatrul va avea moarte vreodată, deși i se cântă prohodul de când cu apariția televiziunii, de când cu apariția cinematografiei… întotdeauna s-a găsit câte o bacantă să plângă după teatrul care va pieri. Nu va pieri niciodată, pentru că energia vie și irepetabilă pe care o are un spectacol în fiecare seară – de fiecare dată diferită – este de neînlocuit. Cel mai aproape de adrenalina pe care ți-o dă teatrul un concert de rock, cred. Că publicul vine sau nu vine, că aleg să nu vină, că aleg să spună că ne mor generațiile vechi și nu mai e nimic în jur…

ana4

Întotdeauna se vor spune lucruri, dar pe mine toate acestea câtă vreme am de lucru, câtă vreme sunt pe scenă și câtă vreme ating sufletește pe cineva cu ce pot să fac în seara aceea, cu cât talentul ori cu câtă pregătire am avut, cu… nu știu, se scoboară au ba îngerul șamd, dacă reușesc să fac bine, mai departe de atâta.

Știu că tu ai vrut să faci și regie. Apropos de a fi actor sau regizor, te vezi de acum în acea poziție?

Eu îmi dau seama că… e o schismă destul de ciudată pentru că… îmi dau seama că sunt atât de fericită atunci când lucrez și atunci când joc și că momentele de viață din afara scenei sau filmului sunt cumva niște momente de așteptare. Evident că mă bucur, și mă bucur enorm de prietenii mei, dar îmi dau seama că am un soi de gândire dintr-asta, un pic… escapistă. Și când sunt liberă îmi place să mă uit la filme sau să văd teatru, ori să citesc ficțiune, să mă pierd cumva în altceva. Sunt un om foarte puțin vanitos, nu sunt un om narcisist, întotdeauna m-au fascinat poveștile altora, viețile altora…

Îți place s-asculți?

Îmi place foarte mult s-ascult și am un soi de respect… Peter Brook spunea ceva asemănător, și-l parafrazez: am un mare respect pentru libertățile altora și pentru frivolitatea oricui. Nu-mi aduc aminte citatul exact dar știu că atunci când am citit asta mi-am dat seama că așa sunt și eu: cumva, ajungând să cunoști ce înseamnă oamenii și cât de frumoasă e manifestarea lor în lume – atâta cât e, efemeră, venim-murim, e absolut pasionant – cred că odată ce ajungi să cunoști omenirea nu mai ai cum să urăști. Și mare parte din ura de acum vine din ignoranță – și nu zic un mare adevăr acum.

ana6

Spui că te uiți la filme când ai timp liber… există expresia cultură cinematografică. Crezi că poate exista așa ceva, adică îți poți face o cultură doar privind filme, fără să citești ori să mergi la teatru?

Nu, nu există cultură… adică eu cred că atunci când te referi la cultură cinematografică nu te referi la cultură excluzând restul artelor, dar mi se pare decent să ai o cultură cinematografică pentru că este totuși arta secolului ăstuia. În plus, este o artă care le înglobează pe toate celelalte: muzica, pictura – muzica din varii motive, pentru că montajul este o gramatică, montajul are un ritm, are pauze, are respirație. Mi se pare că să spui că filmul e o subspecie… Uite, dau totuși o maximă:

Mi se pare o prostie uriașă să spui că filmul e mai puțin artă decât celelalte. E altceva și este o înglobare la fel de pertinentă și de valabilă ca și teatrul. Și nu cred că poți spune despre Passolini sau Truffaut – sau regizorii mai noi: despre Gus van Sant ori despre Leo Carax – că nu fac artă la cel mai înalt nivel.

Numai că oamenii din altă generație trag așa, un semnal de alarmă, cum că tinerii de acum stau prea mult pe Facebook, se uită la filme și nu mai citesc…

E o prostie uriașă, și cu atât mai puțin vei putea instiga tineretul la citit acuzându-l că nu citește. În general cu atât mai mult îi vei antagoniza și ți-i vei face potrivnici, și de-ai naibii n-o să mai citească. Lumea citește și acum, totuși.

Literatura s-a modificat de când cu evoluția cinema-ului: nu se mai scrie la fel…

Cinemaul de autor, cel puțin acesta românesc, este de zece ori mai puțin dinamic decât o descriere din Proust, e o cameră care stă nu știu câtă vreme pe nu știu ce.

De ce crezi că este așa? Poate o limitare condiționată de buget, sau e o alegere conștientă?

Nu știu… Nu, cred că este o alegere artistică, nu ține de subfinanțare. Este o chestie absolut asumată.

 

Este ceva care a mers…

A și mers, a câștigat și premii, și normal că dacă ceva funcționează, nu-l strici!  Dacă a mers ceva, într-un context global… e un soi de cerc vicios în care nu vrea nimeni să inventeze ceva nou, au văzut ce anume funcționează și, pe de altă parte, dacă vii ca regizor român cu un alt stil de film… nu știu dacă Occidentul își dorește să vadă alt tip de film de la români, odată ce le-a plăcut foarte mult un anumit tip de film…

Și uite că oamenii totuși se reinventează, Cristi Puiu are talentul uriaș de-a se reinventa constant și de-a imprima mișcare, mie mi se pare incredibil. Cristi Puiu este incredibil!

Cum de n-ai lucrat cu el până acum?

Nu știu, e ciudat… pentru că de foarte multe ori se-ntâmplă în meseria asta să-ți atragi antipatii, fără să-ți dai seama, fără ca măcar să fi trecut pe-acolo. Eu nu știu de ce nu mai joc… mie mi-ar plăcea foarte mult să joc în filme românești. Foarte mult, dar ei nu mai vor, la un moment dat auzisem c-aș fi prea scumpă – ceea ce este o prostie, adică e o chestie de buget: ceri bani în funcție de buget.

Asta pe de o parte, pe de alta, eterna mea problemă cu fața pe care o am, și care nu știu dacă se pretează neapărat la cum văd ei femeia română. Eu sufăr de fața mea dintotdeauna: s-a spus că sunt androgină, că sunt bizară…

 

Tu ai ochi albaștri?

Da. Transparenți…

Te-am întrebat pentru că știu din interviul făcut cu Judith State la Cluj c-au fost două linii de casting la Sieranevada, dacă ar fi jucat Titieni în rolul principal s-ar fi mers pe o familie cu ochi albaștri, dar fiindcă a jucat Mimi Brănescu s-a mers pe un casting cu ochi căprui...

Serios? Nu știam. Eu n-am fost nici invitată la casting!

Cristi Puiu este foarte atent la orice amănunt…

Știu, e minuțios… dar sunt lentile de contact, adică se pot face multe azi…

Spuneai ceva înainte, cum că filmul nu poate fi considerat un subgen. Voiam să te întreb apropos de TIFF, se spune că în acea perioadă se umple Clujul de hipsteri… nu că ar deranja pe cineva 🙂

Păi, ar fi o prostie!

Dar hipsterii sunt considerați o sub-cultură 🙂

Da?

Bun, un curent din ăsta apare ca o contra-cultură (ceva marginal), apoi când își face adepți devine sub-cultură și uneori, ca în cazul hipsterilor, ajunge chiar un curent acceptat – este mainstream, deja.

Pe mine nu mă deranjează, dar nu interesează deloc cineva neautentic, cineva care merge doar după mode – mi se pare o trădare uriașă a propriei persoane. Cum ești tu original: dacă ai văzut că în grupul tău se îmbracă toți la fel și ascultă aceeași muzică, unde mai e originalitatea?

Dacă în mod real îți dorești asta…

Nu știu, eu fiind un om care tot timpul a avut… am avut bucuriile mele, plăcerile mele, m-am îmbrăcat cum mi-a plăcut mie, cu riscul de a fi numită demodată, ciudată, la-la-la. Am citit ce mi-a plăcut mie… adică pe mine m-au interesat lucrurile mele, am fost tot timpul deschisă către informație nouă, dar m-a speriat ideea de a merge cu un val. Întotdeauna m-a speriat.

Adică, mi se pare că ar trebui să fie un privilegiu să întâlnești pe cineva cu gusturi asemănătoare cu care poți discuta. Ar trebui să fie unul din cadourile vieții, nu o chestie pe care o-ntâlnești constant: suntem toți îmbrăcați în aceeași cămașă și ascultăm aceeași formație.

Și ne simțim bine, tocmai de asta 🙂

…pentru că trebuie. Nu mi-a plăcut niciodată, culmea, ideea asta: pentru că trebuie ceva. Niciodată! Eu mi-am făcut o cultură foarte faină în liceu necitind cărțile care trebuia, pentru că de-a naibii citeam alte cărți: citeam Kafka când eram obligați să citim ceva. Ideea de lucruri impuse mă ucide, e o problemă de-a mea. La fel, asta: nu mai purtăm roz niciunul de astăzi, că nu se mai poartă roz. Ei, exact în clipa aia eu îți port roz. Jumătate de oră, dup-aia mă plictisesc și de-a fi revoltată.

ana11

Chiar voiam să te-ntreb câte ceva despre obsesiile tale…

Aș fi putut să mă nasc în San Francisco în anii ’70. Am superstiții foarte multe. Dar obsesii? Chiar așa, ce obsesii am? (se gândește un moment, apoi brusc):

Am o problemă cu lucrurile nemeritate. Am o problemă cu oamenii care-și arogă lucruri nemeritate. Nu știu, cred că e cumva din familie, noi suntem o familie de oameni foarte corecți, nemțesc de corecți și întotdeauna am fost așa… Adică n-am putut niciodată să-mi asum, să îmi arog ceva nemeritat: o laudă pe care nu am meritat-o…

Mă deranjează când văd la alții, da. Mă deranjează să văd că oamenii au scurtături, și că păcălesc. Și mă mai deranjează că alții ori nu văd, ori nu semnalează că împăratul e gol…

Interviu de Marius Oliviu

Imaginea principală © Lorenzo Sportiello

Imaginile din piesă © Teatrul Bulandra

Ultimele două fotografii sunt realizate de  Adi Bulboaca cu Huawei P9 pentru SUB25

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *