8 septembrie 2013

In memoriam Petru Poantă. Pasaje din cartea “Clujul interbelic. Anatomia unui miracol”

By In Carte

Cluj-Napoca a rămas ieri fără unul din cei mai apreciaţi critici literari, în special critic de poezie, cunoscutul Petru Poantă. Răpus de o nemiloasă boală, reputatul critic a lăsat în urma sa o operă literară importantă. A fost unul din cei mai buni specialişti în opera lui Coşbuc, din care a dat o ediţie în trei volume, apărută la editura clujeană Eikon în ediţie de lux. Clujulcultural.ro a informat prompt, ieri, despre decesul criticului literar aici.

Ultima carte la care a lucrat regretatul critic Petru Poantă a fost “Clujul interbelic. Anatomia unui miracol”. Cartea face o radiografie de senzaţie a construirii Clujului românesc imediat după Unirea din 1918. Un studiu cultural de excepţie, volumul se află în curs de apariţie la editura Eikon. Petru Poantă a mai apucat doar să facă ultimele corecturi înainte să se stingă.

“E o onoare pentru noi să edităm această ultimă carte a lui Petru Poantă, o vom promova pe măsura personalităţii autorului. E o carte-eveniment pentru Cluj, pentru ceea ce îşi propune Clujul să devină, Capitală Culturală Europeană, să se vadă cum au reuşit înaintaşii clujeni să facă, în câţiva ani, un lucru extraordinar după administraţia românească. Clujul a fost o obsesie intelectuală pentru Petru Poantă”, a spus editorul cărţii, Vasile G. Dâncu.

clujulcultural. ro vă prezintă câteva pasaje din acest extraordinar eseu intitulat “Clujul interbelic. Anatomia unui miracol” sub semnătura lui Petru Poantă.

Coperta Petru Poanta Clujul interbelic

“Ezitînd între eseu şi studiul de istorie culturală, cartea aceasta vrea să fie în primul rând un manifest. Ea descrie, poate puţin idealizat, formele prin care românii au reuşit să concretizeze într‑un timp foarte scurt un proiect consistent de civilizaţie şi cultură. Avem de‑a face cu primul model, din istoria lor, al formelor cu fond; cu un eşantion în care imitaţia este creatoare. Cînd îl preia administraţia românească, în 1918, Clujul are o remarcabilă textură urbanistică şi o comunitate aflată în momentul ei de euforie crepusculară. Oraş al aristocraţiei maghiare şi conectat la civilizaţia central‑europeană, el pare acum inaccesibil oricărui alt mod de administrare şi intruziunii unor mentalităţi străine. Românii nu vor avea, însă, comportamentul acreditat istoric al conchistadorilor. Ei transformă Clujul într‑un model al democraţiei de tip occidental, legiferînd structura lui cosmopolită şi încercînd să armonizeze diferenţele, etnice sau de orice altă natură.

Astfel se naşte o lume doldora de idei, atît teoretice, cît şi practice, şi asta mai ales în mediile universitare (în mod special în cel medical).

Acest volum e primul dintr-un triptic. Va fi urmat de Viaţa cotidiană în Clujul interbelic şi de un Dicţionar de personalităţi.”

 “Amurgul Imperiului

În perioada interbelică, Clujul se află într‑o situaţie paradoxală: el devine un fel de miracol al învăţămîntului, culturii şi civilizaţiei româneşti, avînd o populaţie majoritar ungurească. Pînă la Unirea din 1918, dintre marile oraşe din Transilvania fusese cel mai puţin accesibil românilor. Într‑un număr cît de cît semnificativ, aceştia nu sînt acceptaţi intra muros decît în secolul al XIX‑lea, însă cu drepturi limitate şi cu extrem de puţine şanse de emancipare. Au regimul unei minorităţi abia tolerate. Învăţămîntul liceal şi universitar nu‑i accesibil decît în limba maghiară, iar accesul în funcţiile publice e posibil, eventual, cu preţul deznaţionalizării. De altfel, secolul XX începe cu un agresiv proces de maghiarizare, respectiv de intimidare programată a intelectualităţii. E interesant că intervalul acesta al creşterii intoleranţei faţă de revendicările românilor coincide cu acela al unei uimitoare dezvoltări urbanistice a oraşului. Înaintea prăbuşirii, Imperiul îşi exhibă aici o stranie vitalitate crepusculară. În mod paradoxal, el sfîrşeşte la Cluj într‑o apoteoză edilitară. E o scenografie monumentală a sfîrşitului, lăsînd impresia mai degrabă a renaşterii decît a extincţiei. Începînd de prin 1890 pînă prin 1910, se construiesc cele mai spectaculoase edificii care transformă Clujul într‑o bijuterie a coroanei imperiale. Bine conservate pînă astăzi, ele conferă oraşului atmosfera şi stilistica arhitecturală proprie Europei centrale de la sfîrşitul secolului XIX. Pînă şi simpla enumerare a lor sugerează imaginea monumentalului: Universitatea „Babeş‑Bolyai” (1899‑1909); Palatul de justiţie (1902); Teatrul Naţional (1904‑1906); Palatul Regionalei de Căi ferate şi Palatul Finanţelor (construite tot la sfîrşitul secolului XIX); Prefectura Judeţului Cluj (1910); Liceul „Brassai Samuel” (inaugurat în 1901); Palatele („gemene”) ale Statusului Romano‑Catolic, din strada Iuliu Maniu; hotelul „Continental”; Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” (1906‑1908); Palatul „Urania” şi palatele care străjuiesc capetele principalului pod de pe Someş, Széki şi Berde; Ansamblul Clinicilor; Teatrul şi Opera Maghiară (1909‑1910), Sinagoga din strada Horea (1887); clădirea din strada Universităţii nr. 1 şi alte cîteva mai puţin celebre…”

“Clujul trebuie să fi fost în acei ani un vast şantier din care a răsărit peste noapte un oraş fastuos. Această concentrare, cumva anormală, de energie este cu siguranţă demonstrativă. Ea reprezintă un brand al ideii milenariste maghiare. Ungurii construiesc aici o imagine apoteotică a civilizaţiei şi, în mod simbolic, plasează în 1902, în centrul cetăţii, statuia emfatică a lui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Altminteri, Clujul era pînă la Unire o localitate destul de modestă ca număr de locuitori. Iată structura sa demografică în 1910: 41.658 maghiari; 10.005 români, 6.546 evrei; 1.571 germani; 1.020 alţii. În total, 60.800. Ungurii au aşadar o majoritate impunătoare şi situaţia nu se va schimba decît după vreo trei decenii, cînd populaţia românească o devansează uşor pe cea maghiară. În 1938, sînt 47.200 de români şi 46.200 de maghiari. Prin urmare, pînă în 1918, Clujul rămîne oraşul cel mai exclusivist din Transilvania, dominat de o aristocraţie conservatoare şi reacţionară, dar etalînd şi o viaţă universitară şi artistică de prestigiu. Deşi relativ puţini şi persecutaţi, românii nu sînt deloc inerţi şi resemnaţi. După revoluţia din 1848, începe să cristalizeze în special o mişcare culturală în care sînt antrenaţi tineri cu studii universitare. În intervalul de la Revoluţie şi pînă la instaurarea dualismului austro‑ungar, există un anume liberalism, astfel că intelighenţia românească are acum cîteva iniţiative care o fac vizibilă în spaţiul public.”

“În 1918, Clujul devine românesc în urma unirii Transilvaniei cu România (Vechiul Regat), respectiv în urma destrămării imperiului austro‑ungar. Românii erau majoritari în Transilvania, iar opţiunea lor e legitimată de principiul istoric al autodeterminării. Majoritatea maghiarilor în Cluj fusese întreţinută artificial, printr‑un protecţionism abuziv. La preluarea în administrare a oraşului, Consiliul Dirigent, care administrează Transilvania, nu urmăreşte epurarea, ci colaborarea cu maghiarii. Refuzul iniţial al funcţionarilor publici unguri de a depune jurămîntul faţă de statul român complică puţin lucrurile. Aceştia mizează pe lipsa de cadre şi de competenţă a noii administraţii, însă mobilizarea românilor este exemplară, aşa încît funcţionarea instituţiilor vitale nu va fi deloc compromisă. Surprinzător trebuie să fi fost pentru comunitatea maghiară faptul că românii nu se comportă ca nişte cuceritori. Nu sînt „barbarii” din imaginarul istoriografiei şi presei ungare. Proprietăţile private ale locuitorilor rămîn intacte şi există voinţa politică fermă de asigurare democratică a drepturilor cetăţeneşti, fără nici o discriminare etnică. Românii se află în situaţia de a demonstra că sînt o naţiune cu vocaţie civilizatoare. Comunitatea din Cluj va fi eşantionul ei simbolic şi, într‑adevăr, în numai două decenii, oraşul a devenit un model de civilizaţie urbană şi de multiculturalism. El ajunge rapid o concentrare aproape nefirească de energie românească, deşi în acest interval românii nu vor avea majoritatea. Pentru tabloul care urmează, am preluat informaţii dintr-un ghid remarcabil – Dorin Alicu, Mihai Gh. Cojocneanu (coord.), Cluj‑Napoca de la începuturi până azi (ghid istoric şi turistic), Cluj‑Napoca, Clusium, 1995 – şi le-am coroborat cu cele din diverse alte surse bibliografice, încercând o sintetizare a lor. Iată, aşadar, structura demografică în trei momente: în 1920, dintr‑un total de 83.000 de locuitori, 28.500 români, 40.000 maghiari, 10.000 evrei, 1950 germani, 2.550 alţii; în 1930, total 100.844, din care 34.895 români, 47.689 maghiari, 13.062 evrei, 2.500 germani, 1.043 romi, 1.655 alţii; 1938, total 114.000, din care 47.200 români, 46.200 maghiari, 16.100 evrei, 2.400 germani, 2.100 alţii. În cadrul fiecărei etnii se observă creşterea demografică, mai consistentă la români şi evrei. Faţă de 1910, maghiarii au un uşor recul imediat după Unire, însă ulterior tendinţa e de creştere constantă. Mişcări semnificative de populaţie nu se produc decît în cazul românilor şi al evreilor”

centru 2

Trăsuri în Clujul interbelic

“. Pentru prima dată în istoria sa, marile străzi şi pieţe primesc denumiri româneşti. Tot astfel, se modifică titulatura instituţiilor şi a întreprinderilor economice, după cum încep să apară tot mai multe firme în limba română. Dar, dincolo de această scenografie simbolică, noul Cluj îşi va arăta vitalitatea prin transformarea lui peste noapte într‑un puternic centru universitar şi cultural al Transilvaniei. Aceasta este marea idee a unui moment inaugural nu doar în istoria Clujului, ci a întregii Românii: învăţămîntul şi cultura sînt puse la temelia construcţiei societăţii. Avem de‑a face cu un proiect de descendenţă iluministă în spiritul căruia s‑a format şi îi dă acum o realitate consistentă generaţia memorandiştilor. Toate utopiile intelectualilor români din secolul al XIX‑lea prind deodată viaţă. Sigur, economia se va dezvolta şi ea într‑un ritm alert, înfloreşte comerţul, numărul băncilor creşte vertiginos, în anii 30 fiind peste 80, se construiesc în continuare edificii importante şi case particulare, însă privind retrospectiv totul pare copleşit de emergenţa stupefiantă a Clujului universitar şi cultural. Nu poţi evoca decît emfatic acest moment auroral care este cu adevărat echivalentul unui geneze. Se naşte o lume articulată şi coerentă, substanţială de la început. E în amiaza existenţei sale, matură şi performantă de cum deschide ochii. Şi asta întrucît fondatorii sînt mai toţi personalităţi de excepţie ale intelectualităţii vremii. Oraşul poate oferi foarte puţini specialişti, dar cu entuziasmul unui neverosimil pionierat vin din alte părţi: profesori, cercetători, scriitori, artişti. Şi astfel răsar una după alta instituţiile care vor asigura ireversibil esenţa românească a Clujului: Universitatea cu patru facultăţi (Litere şi Filosofie, Medicină, Drept, Ştiinţe), 1919; Academia de Agricultură, 1919; Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale; Academia de Muzică şi Artă dramatică, 1920; Teatrul Naţional, 1919; Opera Română, 1919; Episcopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, 1919; Şcoala de Arte frumoase, 1925; Academia Teologică Ortodoxă, 1926. Se înfiinţează apoi institutele cu diverse specializări (istorie, speologie, psihologie, medicină, ştiinţă, agronomie, Muzeul Literaturii Române), Grădina şi Muzeul Botanic, Muzeul Etnografic al Transilvaniei şi Parcul Etnografic Hoia, Muzeul de Antichităţi cu colecţia de artă „Virgil Cioflec”

* Din volumul “Clujul interbelic. Anatomia unui miracol”, în curs de apariţie la Editura Eikon Cluj.