11 decembrie 2019

Haydn și Brahms, vineri, la Filarmonică

By In Muzica, Spectacol

Programul serii de vineri, 13 decembrie, se va desfășura sub bagheta lui Kaspar Zehnder și o va avea ca invitată pe solista Ana Oltean, care va interpreta două concerte pentru flaut – unul de Raffaele d’Alessandro și celălalt de Tudor Jarda. Începutul și sfârșitul serii sunt oarecum în oglindă: dacă programul se deschide cu Joseph Haydn, el se închide cu o reflexie a muzicii lui Haydn în cea a lui Brahms.

La începutul secolului al XIX-lea, Haydn era cel mai cunoscut compozitor din Europa. Muzica sa era interpretată peste tot, iar el era acoperit de medalii, i se ridicau statui (la propriu) şi i se scriau versuri în care era ridicat în slăvi drept suveranul absolut al artei muzicale. „Întreaga lume culturală din Europa este într-o rivalitate neobosită în a-i oferi lui Haydn al nostru dovezi ale marelui ei respect”, scria Albert Christoph Dies, unul dintre primii biografi ai compozitorului. Muzica lui Haydn se bucura de acest succes în special datorită uşurinţei cu care ascultătorii vremii se puteau raporta la ea şi pentru puterea pe care o avea în a-i emoţiona.

La acea vreme, Londra era cel mai important oraş economic al lumii, iar refugiaţii Revoluţiei Franceze nu făcuseră decât să-i sporească cosmopolitismul. Haydn a intrat imediat într-o viaţă foarte activă social şi profesional, ce a inclus cine cu familia regală, dar şi primirea unui doctorat onorific la Universitatea din Oxford.

Viaţa muzicală a Londrei era, în egală măsură, foarte bogată şi stimulată de un flux constant de artişti străini. Cunoscând din călătoriile sale anterioare așteptările publicului londonez, Simfonia nr. 102, prezentată pe 2 februarie 1795 la King’s Theatre, într-un concert-maraton (o practică foarte populară şi iubită de publicul vremii) a fost un succes. În timpul concertului a avut loc un incident care apoi, nu se ştie cum şi de ce, a fost legat de premiera Simfoniei nr. 96, cu patru ani mai devreme. Acelaşi Albert Dies scria:

«Când Haydn a apărut în orchestră şi s-a aşezat la fortepiano ca să dirijeze el însuşi simfonia, publicul curios de la parter s-a ridicat de pe scaune şi s-a îngrămădit către orchestră, ca să-l vadă mai bine pe faimosul Haydn. Scaunele din mijlocul sălii erau astfel goale, dar nu prea au mai fost aşa când marele candelabru s-a prăbuşit şi s-a spart în bucăţi, consternând marea adunare. Odată ce a trecut primul moment de panică şi cei care se îmbulziseră în faţă au realizat pericolul de care tocmai scăpaseră şi au găsit cuvintele care să-l exprime, câteva persoane au dat glas sentimentelor şi au strigat „Miracol!” „Miracol!” Haydn însuşi a fost profund emoţionat şi a mulţumit Providenţei iertătoare care i-a permis, într-un oarecare fel, să fie cauza sau mijlocul salvării vieţii a cel puţin treizeci de oameni. Doar vreo două persoane au avut câteva vînătăi nesemnificative.

Am auzit despre acest incident din diferite poveşti şi aproape de fiecare dată cu observaţia că în Londra i-au dat simfoniei numele flatant de Miracolul. E posibil să fie aşa, însă când l-am întrebat pe Haydn despre asta, mi-a spus „Nu ştiu nimic despre asta.”»

Neclarităţile nu au fost rezolvate nici ulterior. Subtitlul Miracolul este azi ataşat întotdeauna Simfoniei nr. 96, dar un biograf mult mai recent al lui Haydn, H. C. Robbins Landon notează şi el: „candelabrul a căzut în timpul ultimei părţi a nr. 102…; astfel, o altă legendă din jurul lui Haydn este dovedită falsă.”

Simfoniile londoneze sunt mai grandioase şi mai bogat orchestrate decât orice altă lucrare de gen din creaţia lui Haydn şi arată drumul pe care compozitorul l-a parcurs de la lucrări destinate doar divertismentului de curte până la cele care erau deja spectacole publice.

Seara continuă cu cele două concerte pentru flaut. Primul este al lui Raffaele d’Alessandro, unul dintre cei mai fascinanţi muzicieni elveţieni ai secolului trecut, stilul său  remarcându-se prin eclectismul elementelor preluate din diferitele limbaje muzicale ale timpului său.

Concertul pentru flaut fusese dedicat pe atunci tânărului flautist Aurèle Nicolet, care avea să se bucure de o carieră fulminantă, dar care nu l-a interpretat niciodată. Materialul de orchestră a rămas apoi în arhiva Bibliotecii Naţionale din Berna, până când flautista Ana Oltean l-a redescoperit şi s-a implicat, împreună cu Asociaţia „Raffaele d’Allesandro”, în publicarea şi popularizarea piesei, convinsă fiind că lucrarea este prea valoroasă ca să rămână închisă într-un sertar.

              Al doilea concert pentru flaut este cel al lui Tudor Jarda, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai muzicii românești a secolului XX. Concertul pentru flaut a fost compus în 1952 la cererea flautistului clujean Dumitru Pop și a fost prezentat în premieră la București, sub bagheta dirijorului Sergiu Comissiona, în interpretarea Orchestrei Radio. Lucrarea evidențiază o strânsă legătură cu folclorul autohton, în care Jarda reușește să creeze o atmosferă de colindă. 

              Încheiem seara cu Variaţiunile pe o temă de Haydn ale lui Johannes Brahms. Pe vremea în care legile copyright-ului nu existau, muzica circula liber sub forma manuscriselor, iar editurile, din raţiuni comerciale, bineînţeles, publicau adesea lucrări ale unor compozitori mai puţin cunoscuţi sub numele celor celebri.

Tema cu variaţiuni îşi trage originile încă din secolul al XVI-lea, iar posibilităţile pe care le deschide au fost o provocare pentru o mulţime de compozitori, de la Bach, Beethoven la cei de jazz. Brahms a lăsat, şi el, exemple semnificative de gen în care, prin tehnica sa formidabilă, reuşea să ascundă atât de bine tema încât glumele nu au întîrziat să apară printre contemporanii săi: tema era la fel de bine ascunsă ca faţa sa în spatele bărbii.

Brahms a primit melodia de coral de la Carl Ferdinand Pohl, primul cercetător important al lui Haydn şi bibliotecarul Societăţii Filarmonice din Viena. Fusese dintotdeauna interesat de muzica epocilor baroce şi clasice, dar, odată cu Variaţiunile pe o temă de Haydn, acest interes a pătruns şi în sfera muzicii pentru orchestră.

Informații despre artiști

Kaspar Zehnder

Între 2005 şi 2008, Kaspar Zehnder a fost dirijorul principal al PKF – Prague Philharmonia, succedându-i lui Jiři Bělohlávek. După debutul la Scala din Milano în 2007, dirijorul a fost invitat la pupitrul unor orchestre ca Orchestre National Montpellier, Orchestra Filarmonicii Slovace, Orchestra Simfonică din Lucerna, Orchestre National de l’Île de France, Orchestre National de Lille, English Chamber Orchestra, Orchestra Simfonică din Basel, Filarmonica din Brno, Orchestra Radio din Varşovia, Filarmonica Naţională a Lituaniei şi multe altele. În luna ianuarie a anului 2018, Kaspar Zehnder a fost numit dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii din Hradec Králové (Cehia). Printre soliştii cu care colaborează îi regăsim pe Magdalena Kožená, Natalia Gutman, Patricia Kopatchinskaja, Viviane Chassot, Rachel Harnisch, Radek Baborák, Jiři Barta, Jana Boušková, Bruno Ganz, Viviane Hagner, Konstantin Lifschitz, Sergej Khachatryan, Isabelle van Keulen, Marianne Pousseur, Antoine Tamestit.

Kaspar Zehnder a studiat flautul, pianul şi dirijatul la Universitatea de Arte din Berna. Ulterior, a beneficiat de îndrumarea dirijorilor Ralf Weikert, Charles Dutoit, Werner-Andreas Albert, Horst Stein şi Manfred Honeck şi a fost membru al Academiei Europene „Mozart”.

În egală măsură dirijor apreciat de operă, Kaspar şi-a înscris în repertoriu Carmen (2010, Festivalul Murten Classics), Povestirile lui Hoffmann (2011, Paris), Nunta lui Figaro (2011, Opera Naţională a Lituaniei), Jurnalul Annei Frank (2011, Centrul Paul Klee, Berna), Così fan tutte (Opera din Rouen), Damnaţiunea lui Faust (la Biel), Răpirea din Serai (Opera din Metz), La traviata (Tonhalle Zürich), Rusalka (Opera din Tours).

Ana Oltean

Ana Oltean

Născută la Bistriţa în 1977, Ana Oltean a absolvit  cursurile Liceului de Muzică din Cluj, la clasa regretatului Vasile Goca, şi ale Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, unde a studiat cu profesorul Gavril Costea.  A participat la cursuri de măiestrie susţinute de Pierre Yves-Artaud, Felix Renggli şi Heidi Indermühle, în a cărei clasă a studiat apoi la Berna. Şi-a obţinut diploma de concert, iar apoi pe cea de solist ca cea mai bună absolventă a generaţiei sale, fiind recompensată cu Premiul „Eduard Tschumi”. Şi-a continuat apoi studiile de masterat la Conservatorul din Trossingen, iar teza de disertaţie, Die Rolle des Körpers im Instrumentalspiel – Handbuch für Flötisten a fost tradusă în română şi maghiară.

Este deţinătoare a mai multor premii la concursuri din România, precum şi la Concursul de Interpretare din Riddes (Elveţia). A primit burse şi premii de la diferite asociaţii şi fundaţii, ca Lyceum-Club, Bürgi Willters Stiftung, Kieber Hablitzel Stiftung. Împreună cu pianistul Simon Bucher au cîştigat Premiul Orpheus-KONZERTE 2002, aceeaşi distincţie pe care a primit-o, patru ani mai tîrziu, cu Trio Alternances.

Este membră a ansamblurilor „Sinaulodia”, barock+ şi „Paul Klee”. De asemenea, este preocupată de interpretarea unor lucrări mai puţin cunoscute şi de distrugerea barierelor între repertoriul clasic şi cel contemporan, improvizaţie, folclor, jazz şi world music.

Ana Oltean este iniţiatoarea şi organizatoarea Cursurilo de Vară pentru Suflători de la Bistriţa. De asemenea, a pus bazele Asociaţiei MusikKult, care susţinte muzica şi cultura pentru elevii şi studenţii din România, dar şi pentru şcoli şi sistemul educaţional. În 2010, a lansat, la casa de discuri ARS Produktion, primul ei compact disc, Ladies First (în colaborare cu pianistul Simon Bucher şi cu muzică scrisă de compozitoare).

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.