18 august 2020

”Enric Furtună și Bilanțul unui insucces”, nou volum al istoricului Lucian Nastasă-Kovacs

By In Carte

”Enric Furtună și Bilanțul unui insucces”, este cel mai nou volum al istoricului Lucian Nastasă-Kovacs, de la filiala Cluj a Academiei Române.

Volumul a apărut la editura clujeană Mega.

Redăm prefața volumului:

”UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT: ENRIC FURTUNĂ
Acum aproape o jumătate de veac, Institutul „Dr. Iacov Niemirower”
din Ierusalim anunţa în organul său de expresie „Toladot” faptul că nu
demult intraseră în colecţia sa două manuscrise ale lui Enric Furtună1
.
Unul cuprindea o serie de „cronici, notaţii și amintiri” privind diverși scri‑
itori evrei din România pe care acesta‑i cunoscuse (A. Steuerman-Rodion,
Barbu Nemţeanu, Al. Dominic, Leon Feraru, A. Axelrad, Felix Aderca, Iacob
Groper, Eugen Relgis, I. Peltz, Emil Dorian, E. Marghita, Samson Lazăr,
Liviu Deleanu, M. Ochin și Jean Pascal), toate aceste texte fiind îngrijit dacti‑
lografiate și legate în format de carte, cu intenţia evidentă de a vedea cândva
lumina tiparului. Nu erau texte inedite, ci fuseseră publicate de-a lungul
vremii în diverse periodice, mai toate sub formă de eseuri, acoperind astfel
primele trei decenii de activitate literară a lui Furtună.
Celălalt manuscris, prefaţat de o auto-biobibliografie, intitulat Bilanţul
unui insucces. Însemnări și comentarii, era și a rămas cu totul inedit, având o
evidentă alură memorialistică, de o particularitate totuși vădită după numai
câteva zeci de pagini. Iar această caracteristică derivă din vremurile tulburi
pe care le-a traversat autorul, marcate de un antisemitism cu intensităţi dife‑
rite, de la violenţa limbajului până la agresivitatea fizică, de la excluziunea
socială până la pogromuri și asasinate pe temeiul rasei. Și deși le-a străbătut
pe toate, marea lui obsesie și durere a fost aparenta pierdere în anonimat a
operei literare, ideea dispariţiei fizice fără a reuși o salvare spirituală prin
creaţia lui intelectuală. Pentru că – după cum se va vedea mai jos – mai tot ce
a produs literar a rămas în sertarul doldora de manuscrise, nu neapărat din
lipsa talentului, ci prin destinul tragic al epocilor traversate.
De altfel, nici instaurarea regimului comunist nu i-a adus certitudini,
rămânând în afara oricărui angajament politic și literar‑ideologic.

 

Nu s-a erijat în victimă a regimului antonescian, nu a căutat să profite politic în
vreun fel, ci s-a ţinut departe de orice vendetă ori compromis, fără adeziuni
partinice, lucrând sau cizelând operele literare aflate în șantier, proiectând
chiar altele, însă tot mai dezamăgit de evoluţia ţării în care s-a născut și a
trăit cea mai mare parte a vieţii.
Realizând ceea ce înseamnă „regimul comunist” instaurat la presiunea
URSS-ului, Enric Furtună își pune speranţele – asemenea mai tuturor core‑
ligionarilor săi – în șansa emigrării, într‑o bătrâneţe cât de cât liniștită, fără
constrângerile și primejdiile totalitarismului ce se ascundea abil în spatele
așa‑zisei „dictaturi a proletariatului”. Dar mai întâi dorește să-și salveze
opera, iar sfârșitul anilor 40 și aproape tot deceniul următor, de așteptare și
îngrădiri sociale, sunt dedicaţi colectării textelor deja edite, finalizării unor
proiecte literare, dar și redactării prezentului volum memorialistic. Și nu
întâmplător – dar mai ales sugestiv –, dactilograma este datată „martie 1952”,
purtând totodată următoarea dedicaţie olografă: „Manuscris încredinţat cu
toată dragostea cărturarului și prietenului M. Sărăţeanu, ca bună amintire în
ajunul plecării mele din ţară”. Semnat: Enric Furtună. Iar manuscrisul men‑
ţionat mai sus – cel de „cronici, notaţii și amintiri” – ne indică și momentul
când autorul înmânează lui Sărăţeanu aceste memorii, și anume: noiembrie
1958, așadar cu doar câteva zile înainte de a pleca definitiv din România.
Există astfel un decalaj între data finalizării memoriilor și cea a emigră‑
rii, deoarece, în împrejurări politice pe care le vom dezvolta mai jos, Enric
Furtună își va împlini dezideratul plecării ceva mai târziu, timpul scurs fiind
un soi de luptă acerbă pentru a‑și salva manuscrisele. Iar pentru asta, ape‑
lează la orice se putea închipui în acele vremuri! Așa se face că o parte a lucră‑
rilor sale sunt trimise lui Henry Marcus în noul stat Israel, prin intermediul
Legaţiei Franceze și a valizei diplomatice a Legaţiei israeliene de la noi. Altele
sunt puse la adăpost pe la prieteni din București, în vreme ce biblioteca per‑
sonală este donată Federaţiei Comunităţilor Evreiești din România. Pentru
ca în cele din urmă, când i se permite să părăsească definitiv ţara, să-și tri‑
mită prin Poșta oficială textele la care lucra, spre o nouă destinaţie, la celălalt
capăt al lumii: São Paulo, tocmai în Brazilia.
Acesta ar fi contextul în care au ajuns la Institutul „Dr. Niemirower”
din Ierusalim (înfiinţat în 1971) aceste două volume de manuscris, cel cu
iz memorialistic văzând abia acum lumina tiparului. Numai că din 1975,
când aceste documente au intrat în fondurile Institutului, și până acum,
avatarurile n-au lipsit. Afiliat Universităţii Ebraice din Ierusalim în 1973,
sub titulatura „The Center for Research on Romanian Jewry”, stabilimentul
s-a dezvoltat enorm sub impulsurile și eforturile lui Th. Löwenstein, Ditza
Goshen, Leon Volovici, Moshe Idel, Jean Ancel, Miriam Caloianu ș.a., având
o bibliotecă de specialitate cu peste 14.000 volume, dar și un bogat fond de
documente arhivistice.

Din nefericire, din 2018, Centrul pentru Studierea Evreimii Românești a fost închis, deși n-au lipsit apelurile publice, întregul tezaur adunat în aproape jumătate de veac de existenţă aflându‑se acum în
imposibilitatea de a mai putea fi cercetat.
De fapt, acestea sunt circumstanţele în care am decis să punem în cir‑
culaţie prezentul volum de memorialistică, deși ne aflam în posesia unei
copii încă de acum cinci ani. Ceea ce ne-a reţinut atunci să-l edităm a fost
sfârșitul brusc al manuscrisului, la fila 326, absenţa câtorva pagini de final
fiind semnalată încă de la intrarea Institutului „Dr. Iacov Niemirower” în
posesia lui. Zadarnic am răscolit tot felul de arhive din Ierusalim și aiurea,
am interogat zeci de potenţiali specialiști în domeniu, răspândiţi prin lume,
am căutat descendenţi ori colecţii private, paginile par definitiv pierdute. La
o apreciere superficială, unii ar putea spune că nu‑i chiar o mare pierdere,
întrucât mai tot ce ţinea de biografia scriitoricească a lui Enric Furtună și-a
găsit îndeajuns locul în corpul manuscrisului îngrijit legat chiar de autor, în
copertă groasă, din care lipsește doar sfârșitul povestirii unuia din poemele
lui aflate în fază de proiect. Dar poate că această aparent nesemnificativă
trunchiere se datorează chiar vremurilor tulburi de atunci, cauză a multor
altor memorii neterminate în tragismul anilor 50!
Pe de altă parte, cred că este deja timpul să-l readucem pe Enric Furtună
în actualitate la mai bine de o jumătate de veac de la trecerea lui în nefiinţă.
Imperativul rezidă nu doar dintr‑o obligaţie morală și nici din faptul că ar
fi fost un anonim în câmpul literaturii (sau scriitor „minor”), ci pentru că –
după cum se va vedea mai jos – vremurile au fost cum au fost, iar peste toate,
prin faptul că la sfârșitul anului 1958 a devenit apatrid emigrând în America
de Sud, regimul comunist i-a ţinut numele sub obroc, aidoma altora – indi‑
ferent de apartenenţa etnică și confesională – care au ales calea libertăţii prin
exil, repudiind orice compromis cu puterea de atunci. De altfel, acest con de
umbră a făcut să se piardă multe detalii referitoare la biografia sa, pe care
a trebuit totuși s‑o refacem pas cu pas
În acest context, dincolo de „povestea vieţii” lui Enric Furtună, am consi‑
derat inevitabil să abordăm și biografia intelectuală a câtorva cărturari evrei
din România ce-au avut atingere cu personajul nostru, oferind nu doar noi
informaţii, cât mai ales câteva paliere de reflecţie, pentru că – în fond – eroul
de acum a fost marcat în mod evident de destinul oarecum tragic al multor
israeliţi din România, dar și de un context cultural complex și stimulativ, ce
se întinde de la finele veacului XIX până la debutul regimului comunist.
Rezultă totodată și o constatare extrem de amară, în ceea ce privește mar‑
ginalizarea evreilor, permanentele obstrucţii și persecuţii, puseurile mai mult
sau mai puţin vizibile de violenţă antisemită din universităţile românești
pre-comuniste, atmosferă care a determinat importante cohorte de israeliţi
de la noi să plece în Occident, pentru ca după crearea statului Israel alţii să
recurgă la allya, alegând astfel varianta emigrării definitive. Iar discrimina‑
rea nu este o vorbă în vânt, pentru că anevoie vom afla evrei printre func‑
ţionarii de stat (nici pomeneală printre cei „înalţi”) ori printre universitari,
iar cazul lui Lazăr Șăineanu este tipic în această direcţie, la fel cum mulţi alţi
israeliţi din România au trebuit să-și caute șansa împlinirilor intelectuale și
sociale în afara ţării de origine. Așa se face că printre aceste „pierderi” se
află nume cu rezonanţă, precum Solomon Schechter (1847–1915), Konrad
Bercovici (1881–1961), Marco Brociner (1852–1942), Heimann (Hariton)
Tiktin (1850–1936), Leon Feraru (1887–1961), Benjamin Wexler (1898–
1944), Victor Brauner (1903–1966), Gherasim Luca (1913–1994), Samuel
Rosenstock/Tristan Tzara (1896–1963), Samuel Mützner (1884–1959), Idel
Ianchelevici (1909–1994) și încă mulţi alţii, fără a mai vorbi de acei intelec‑
tuali expulzaţi arbitrar, cum ar fi cazul lui Elias Schwarzfeld (1855–1915) și
Moses Gaster (1856–1939). Exprimându‑se și în alte limbi decât româna,
toţi aceștia și-au câștigat faima în afara ţării de origine, în vreme ce Enric
Furtună a rămas oarecum suspendat între culturi, între cea română – în
limba căreia s-a exprimat impecabil și cu aplomb, asemenea multor altor evrei de la noi
– și cea de expresie în idiș (din care a tradus mult), fără
a‑i fi străină nici limba germană, în care și-a elaborat o dramă (Șoșana) pe
vremea refugiului în vechea Palestina, pentru a‑și salva viaţa în contextul
Holocaustului european. Nu i-au lipsit pornirile de a învăţa și a se exprima
în ivrit și portugheză, însă mereu și mereu a găsit româna ca un idiom plin
de sensuri și valori stilistice de care nu s-a mai putut despărţi până la sfârșitul
vieţii.
Și pentru că asupra lui Enric Furtună nu s-a aplecat mai nimeni cât de cât
temeinic, fiind un soi de „proscris” al regimului comunist, vom profita de
publicarea acestor memorii literare în Partea I pentru a reconstitui și părţi
însemnate și sugestive din povestea lui de viaţă, într‑o manieră cât se poate
de canonică.”

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.