15 ianuarie 2014

EDITORIAL. Ce ați zice de o sărbătoare transculturală?

By In Esenţial

Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu nu mai vine doar cu avalanșe de

șezători culturale, cu „omagii” aduse Poetului prin „momente artistice”, cu

preoți și depuneri de coroane, dar, din 2010, a devenit ea însăși o
instituție culturală. Exact ce le lipsea românilor, încă o zi de
sărbătoare! Numai că, așa cum se întâmplă și cu ziua de naștere a lui
Eminescu (pe care el însuși o declarase pe 20 decembrie!) ziua culturii
naționale este o ficțiune. Mai mult, însăși ideea de națiune a fost o
ficțiune, necesară, dar totuși o invenție specifică a modernității. Și
românii și-au dorit să construiască o națiune, aidoma națiunilor europene.
Astfel ne trebuia un Poet Național, niște teatre Naționale, artă națională,
într-un cuvânt, cultură națională.

Naţiunea lui Gusti

Asta i-a convins pe unii, cum era Dimitrie Gusti, să susțină că națiunea
este o realitate. Însă, după cum demonstra foarte bine Benedict Anderson,
națiunea reprezintă de fapt o construcție a imaginarului, este o realitate
imaginată de membrii unei comunități. Numai că, din păcate, multe din
mitologiile națiunii române se află în opoziție cu modernitatea. Mai ales
predispoziția spre „rural” ca expresie a culturalului este detrimentală.
Spre deosebire de ceea ce credeau un Blaga sau un Vulcănescu, nu cred că
există o legătură „organică” și „naturală” între satul românesc și cultura
românească. O cultură înapoiată, bazată pe superstiții și primitivism,
guvernată de arhaism nu duce decât la aberații. Din moment ce există deja
un stat al unei națiuni, un teritoriu și o identitate care nu sunt
amenințate, o solidaritate culturală (aparentă), de ce ar trebui să
sărbătorim ori să apărăm aceste „realități”. Nu sunt aceste comportamente
extensii ale „țărănismului”?

Eminescu  bun

Williams: Cultura comună nu e una omogenă

Raymond Williams scria, în 1958, un studiu remarcabil intitulat „Cultură și
societate”, unde contesta explicații rădăcinii ideii de *cultură*. O
cultură comună nu este, neapărat, o cultură omogenă. Cultura, afirma
Williams, este un mod de viață, iar cultura nu este întotdeauna produsul
„dezirabil” al unei elite. Ideea de cultură, considerată prin excelență o
creație burgheză, este mai degrabă o reacție la adresa capitalismului
industrial, un protest față de fragmentarea și alienarea indivizilor,
produse de intențiile unei clase dominante.

Prin umare o cultură este „trăită”, nu devine o „cultură” dacă e impusă din
exterior, sau dacă e mimată prin ritualuri sociale golite de sens. Există
în toate comunitățile culturi multiple – o cultură a băieților din
cartierele Mănăștur sau Mărăști, o cultură a tinerilor care se distrează în
cluburi, o cultură a rockerilor. Ce înseamnă pentru ei „ziua culturii
naționale”? Azi o mare parte din transmisia culturală s-a transferat în
online. Câți dintre „promotorii” culturii naționale se îngrijesc ca aceste
medii noi să devină surse de „culturalizare”? Mai rău este atunci când,
cultura națională care poate fi promovată, evident, prin instituții de
cultură, este subminată.

Cum putem vorbi despre o „cultură națională”
autentică și nu festivistică în contextul în care revistele de cultură ale
orașului sunt fie nefinanțate (Apostrof), cu apariții marginale (Steaua)
sau comportamente trivializate (Tribuna).

Cultura, care era produsă cândva de formele tradiționale ale modernității:
literatură, artă (în sens clasic), instituții culturale nu mai este în
posesia exclusivă a discursului dominant. Cultura se face în stația de
autobuz sau tramvai, când nu arunci pe jos gunoaie sau când nu scuipi
semințe. Cultura funcționează și în mod „obișnuit”, atunci când ești în
trafic și nu înjuri ori claxonezi. Cultură înseamnă să mergi la
spectacolele de teatru și de operă ale comunității tale.

 

Iar o zi dedicată „culturii naționale” într-un oraș cum este Clujul este o
aberație la fel de mare ca și ideea de a face centre culturale românești în
marile metropole ale României. Să promovezi „românitatea” în buricul
României este la fel cum ar fi să sărbătorești ziua Omega 3 în burta unui
pește. Muzeul Național de Artă din Cluj este exemplar pentru acest tip de
paradox. Clădirea se află (pentru puțin timp de-acum înainte) în clădirea
unui conte maghiar, fost guvernator al Transilvaniei, care are pe
frontispiciu reprezentări „globaliste” – toate continentele pământului -,
dar mai ales are pe blazon un simbol al amestecului, grifonul. Câți dintre
cei care sărbătoresc festiv cultura națională vor păși în interiorul
acestei instituții?

Mai există o cultură strict naţională?

În sfârșit, trebuie să ne întrebăm dacă mai există astăzi o cultură strict
națională? Ea este cu atât mai stranie într-un oraș cum este Clujul unde
dialogul nu mai este „multicultural”, cuvântul magic utilizat atât de des
pentru a ascunde dinamica monologală. Sunt piesele lui Gábor Tompa, care
pornesc de la textele lui Caragiale, expresii ale culturii naționale
românești, sau ale celei maghiare? Dar o piesă realizată de regizorul
român Mihai Măniuţiu, jucată în limba maghiară, după un autor de secol XV, care scria
în limba germană, aparține ea culturii naționale? Țin de cultură, vin din
identitatea, au valoare, dar pur și simplu fac parte dintr-o cultură mai
amplă – transnațională. Iar acest lucru ar merita sărbătorit la Cluj. O zi
a identității transnaționale care să nu mai fie limitată la parohialism și
primitivism, în care exprimarea identității să nu se facă autarhic și
aberant, unde participarea la dialogul valorilor să fie autentică și nu
meschin-populistă. O sărbătoare a europenității tuturor culturilor locale?

 

Doru PopDoru Pop. Universitar la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB, prozator, eseist, traducător,  jurnalist de opinie. A studiat în SUA ştiinţele comunicării. Fost şef al Catedrei de Jurnalism a UBB.  Autorul mai multor volume de ştiinţe politice, ale comunicării. Ultima carte publicată, romanul de succes  “O telenovelă socialistă”, Ed. Cartea Românească, 2013.

 

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.