Drumul spre Stalingrad. 75 de ani de la cel mai mare dezastru militar românesc

Clio

Se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Stalingrad, una feroce, crucială în istoria celui de al doilea război mondial.  A fost cel mai mare dezastru militar din istoria Armatei Române.

Istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj-Napoca face o trecere în revistă solidă a ceea ce a însemnat Bătălia de la Stalingrad.

Să îi dăm cuvântul:

Este îndeobşte cunoscut faptul că în urma opririi ofensivei germane la porţile Moscovei (decembrie 1941), de altfel primul eşec major înregistrat de Wehrmacht pe Frontul de Est, Hitler, Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului (OKW) şi Comandamentul Suprem al Armatei de Uscat germane (OKH) au decis iniţierea unei noi ofensive de amploare în cursul anului 1942, convinşi fiind că această operaţiune avea să aducă „victoria finală” pe Frontul de Est. 

După încheierea preparativelor politice (asigurarea creşterii semnificative a contingentelor de trupe ale aliaţilor) şi militare (cucerirea peninsulei Crimeea, a fortăreţei Sevastopol, respectiv respingerea contraofensivei sovietice de la Harkov şi anihilarea totală a armatelor sovietice implicate în această operaţiune), OKH a declanşat la 28 iunie 1942 ofensiva de vară – nume codificat „,Blau” – pe direcţiile principale Kursk-Voronej, Harkov-Stalingrad, Taganrog-Rostov-Caucaz, având ca obiectiv principal cucerirea câmpurilor petrolifere din Caucaz.

Dat fiind faptul că în primele săptămâni ale ofensivei germane operaţiunile militare s-au desfăşurat într-un ritm susţinut, iar rezistenţa Armatei Roşii era practic inexistentă , Adolf Hitler a emis la 23 iulie 1942 directiva nr. 45, ce prevedea cucerirea concomitentă a cîmpurilor petrolifere din Caucaz-Grupul de Armate „A” comandat de feldmareşalul Wilhelm List, respectiv a oraşului Stalingrad-Grupul de Armate „B” comandat de general-colonelul Maximilian von Weich.

Decizia, ce încălca în mod flagrant un principiu clasic în conducerea operaţiunilor militare, respectiv atingerea succesivă a obiectivelor fixate, a reprezentat o gravă eroare strategică şi a avut drept rezultat dispersarea forţelor germane, respectiv diminuarea potenţialului ofensiv al acestora.

Ca urmare, înaintarea Grupurilor de Armate germane „A” şi „B” spre obiectivele fixate a încetinit vizibil în toamna anului 1942, fiind în cele din urmă oprită de trupele sovietice.

Ofensiva declanşată de Armata a 6-a germană la 12 septembrie 1942 în vederea cuceririi oraşului Stalingrad s-a lovit de rezistenţa înverşunată a Armatelor 62 şi 64 sovietice, luptele purtate în interiorul oraşului de pe Volga fiind deosebit de crâncene.

Capacitatea operativă iniţială a diviziilor Armatei a 6-a germană s-a diminuat treptat în urma pierderilor masive înregistrate, ceea ce a obligat OKH să transfere noi forţe pe acest sector de front. Întrucât la data respectivă OKH nu dispunea de rezerve operative, diviziile necesare continuării ofensivei la Stalingrad au fost preluate din flancurile Grupului de Armate „B”, ele fiind înlocuite succesiv cu mari unităţi maghiare, italiene şi române. 

Această decizie a constituit fără îndoială o nouă eroare majoră a conducerii militare germane, întrucât valoarea combativă şi dotarea cu armament – îndeosebi artilerie antitanc – a trupelor aliate se situa mult sub nivelul diviziilor germane. Mai mult, decizia expunea flancurile Armatei a 6-a germană unor riscuri enorme, în cazul în care forţele sovietice ar fi declanşat un atac în aceste sectoare de front, fapt confirmat, de altfel, de evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Unde erau românii la Stalingrad

În acest fel se explică faptul că, în ajunul contraofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, marile unităţi române erau dispuse pe cele mai expuse sectoare de front, ce nu beneficiau de obstacole naturale şi apărare eşalonată în adâncime, fiind situate, totodată, pe direcţiile operative principale ale Armatei Roşii.

Astfel, Armata a 3-a română era plasată în stânga Armatei a 6-a germane, asigurând protecţia unui sector de front de aproximativ 160 de km, in timp ce Armata a 4-a română se afla la sud de Stalingrad, având misiunea de a apăra un sector cu lungimea de aproximativ 250 km. Mai mult, în sectorul Armatei a 3-a române exista inclusiv un cap de pod inamic (Serafimovici), care constituia o bază de plecare ideală pentru o ofensivă de anvergură a Armatei Roşii, fapt ce agrava în mod considerabil situaţia trupelor române.

Document oficial cu adnotările lui Antonescu. Foto Ottmar Trașcă

 

 

Din însărcinarea mareşalului Ion Antonescu, generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Cartier General, precum şi comandanţii Armatelor 3 şi 4 române, generalii Petre Dumitrescu, respectiv Constantin Constantinescu-Klaps, au solicitat în repetate rânduri comandamentelor germane adoptarea unor măsuri concrete în vederea ameliorării condiţiilor nefavorabile în care erau angajate marile unităţi române. De asemenea, ei au atras atenţia inclusiv asupra informaţiilor recepţionate pe diferite canale cu privire la posibilitatea declanşării în sectorul Armatei a 3-a române a unei mari ofensive sovietice în direcţia Rostov, în scopul încercuirii Armatei a 6-a germane. Deşi „Abteilung Fremde Heere Ost-Departamentul Armate străine est” din OKH, condus la acea dată de colonelul Reinhard Gehlen, a confirmat în noiembrie 1942 informaţiile părţii române referitoare la iminenţa ofensivei sovietice , conducerea militară germană le-a ignorat, considerând în continuare cucerirea Stalingradului drept „iminentă”. 

Soldatul român se pare că este mai bun în atac decât în apărare

În cadrul intervenţiilor sale pe lângă autorităţile germane în toamna anului 1942, mareşalul Ion Antonescu a insistat în mod deosebit cu privire la necesitatea asigurării unor rezerve puternice, dispuse în spatele frontului, în măsură să restabilească rapid situaţia în cazul unei pătrunderi a forţelor inamice în propriul dispozitiv. În sprijinul solicitării sale mareşalul a invocat argumentul potrivit căruia „soldatul român se pare că este mai bun în atac decât în apărare” . Opinia Conducătorului statului este confirmată pe deplin de atitudinea manifestată de militarii români faţă de evoluţia campaniei militare din anul 1942. Deşi comportamentul marilor unităţi române a fost în general mulţumitor, îndeosebi în timpul operaţiunilor ofensive, odată cu intensificarea rezistenţei opuse de către trupele sovietice, în cadrul armatei s-a propagat din ce în ce mai mult opinia potrivit căreia „trupele române nu au ce căuta în Rusia, ci sarcina lor ar fi mai curând să recucerească Transilvania” .

 

În urma prelungirii operaţiunilor militare din URSS şi a primelor înfrângeri înregistrate de maşina de război germană, atitudinea corpului de ofiţeri şi a trupei faţă de continuarea războiului în est şi menţinerea alianţei cu cel de-al treilea Reich s-a radicalizat treptat, mergând până la solicitarea referitoare la încetarea colaborării militare româno-germană.

Contraofensiva. Operațiunea URANUS

Document oficial cu adnotările lui Antonescu. Foto Ottmar Trașcă

În acest context tensionat a survenit contraofensiva Armatei Roşii din 19 noiembrie 1942 (Operaţiunea „Uranus”). Planificată în cel mai deplin secret, beneficiind de o superioritate considerabilă în artilerie şi blindate, mai ales în sectoarele de atac, ofensiva sovietică a luat prin surprindere OKH şi a pulverizat, practic, poziţiile deţinute de Armatele 3 şi 4 române. În pofida tuturor eforturilor depuse şi a ordinelor categorice emise de Adolf Hitler în vederea opririi cu orice preţ a înaintării armatelor sovietice, trupele române şi germane au fost copleşite de forţa ofensivei. În consecinţă, la 21 noiembrie 1942, unităţile aparţinând Fronturilor de Sud-Vest, Don şi Stalingrad au reuşit să facă joncţiunea în localitatea Kalaci pe Don, încercuind astfel Armata a 6-a germană, o parte a Armatei a 4-a blindată germană, precum şi două divizii aparţinând Armatei a 4-a române (Diviziile 20 Infanterie şi 1 Cavalerie) .

 

Criza în relațiile româno-germane

Înfrângerea grea înregistrată de armatele române şi germane în bătălia de la Stalingrad a provocat o criză majoră în cadrul relaţiilor militare dintre cele două state. Acuzaţiile formulate de unii comandanţi germani cu privire la responsabilitatea armatelor române pentru amploarea înfrângerii, în acest sens remarcându-se îndeosebi cele venite din partea comandantului Grupului de Armate „B”, general-colonelul Maximilian von Weichs, precum şi tratamentul inuman aplicat de comandamentele germane anumitor unităţi militare şi State Majore române, au condus, în mod inevitabil, la adâncirea prăpastiei create între cele două armate.

În ce priveşte cauzele care au determinat înfrângerea Armatelor 3 şi 4 române în bătălia de la Stalingrad, pe lângă concepţia strategică eronată a comandamentului german, alocarea unor sectoare de front mult prea extinse, lipsa rezervelor, înarmarea deficitară comparativ cu unităţile Wehrmacht-ului , un element important l-a reprezentat, indiscutabil, şi acea stare de spirit ce şi-a făcut simţită prezenţa în cadrul trupelor – prezentată anterior – respectiv dorinţa încheierii operaţiunilor militare în Rusia şi declanşarea războiului cu Ungaria în vederea redobândirii Transilvaniei de nord.

Prinsă între roţile unui angrenaj nemilos, format de Hakenkreuzul nazist, respectiv de Krasnaia zvezda sovietică, nepregătite corespunzător din punct de vedere uman şi material pentru a face faţă unei încleştări de o asemenea anvergură, poziţionate pe direcţiile principale de atac ale Armatei Roşii, diviziile aflate în subordinea Armatelor 3 şi 4 române au constituit o pradă uşoară pentru unităţile blindate sovietice.

Eşecul de proporţii înregistrat la Stalingrad a reprezentat un punct de turnură în evoluţia relaţiilor româno-germane.

Mareşalul Ion Antonescu a conştientizat faptul că Reich-ul a pierdut războiul pe Frontul de Est şi, prin urmare, se impunea adoptarea unor măsuri adecvate pentru ca România să evite aceeaşi soartă.

Înfrângerea drastică suferită de armatele române la sfârşitul anului 1942 a însemnat, de asemenea. falimentul total al liniei politice urmată până la acea dată de Conducătorul statului în problema Transilvaniei, şi a risipit definitiv iluziile sale că redobândirea teritoriului atribuit Ungariei la Viena în 30 august 1940 putea fi obţinută în stepele ruseşti, ca urmare a parteneriatului politic şi militar cu Germania naţional-socialistă.

Antonescu (stânga) și Hitler. Foto arhivele naționale române

Sub povara dezastrului înregistrat la Stalingrad, regimul antonescian s-a văzut nevoit să reevalueze strategia politică şi militară a României pentru perioada următoare, iniţiind începând cu primele luni ale anului 1943 o politică de desprindere treptată de Axă, concretizată prin limitarea contingentelor de trupe române destinate Frontului de Est şi reluarea contactelor diplomatice cu aliaţii prin diferite canale (Stockholm, Ankara, Geneva, Lisabona, Madrid).

 

text și foto de istoric Ottmar Trașcă

2 thoughts on “Drumul spre Stalingrad. 75 de ani de la cel mai mare dezastru militar românesc

  1. Btw, din nou in opinia mea, Divizia (1) blindata romana a facut mult mai mult decat se putea spera/astepta de la ea. Dotata in majoritate cu tancuri LT vz. 35 (denumire romaneasca Skoda R 2), cu tunuri de 37 mm complet ineficiente la nivel de 1942 impotriva tancurilor medii si grele sovietice (T 34 si KV, si ma refer la modelele folosite de acestia in ofensiva) si cu un schimbator de viteze automat/asistat bazat pe aer comprimat care se bloca la frig – aproximativ 100 de vehicule, si cu 20 (!) de tancuri mai „de neam” 10 Pz III N (deja depasit si inutil in lupta antitanc) si 10 Pz IV G, abia acesta echivalent modelului T 34 sovietic, militarii diviziei au dovedit ca, in conditiile date, si-au facut treaba din plin – din pacate (pentru ei, romani si germani) fara impact asupra rezultatului final. Divizia respinge cateva atacuri, executa cateva contraatacuri si scapa din incercuire, desi ramane virtual fara echipament. Atentie insa, in pofida superioritatii tehnice si cantitative zdrobitoare a sovieticilor, majoritatea tancurilor romanesti sunt pierdute din motive tehnice, nu distruse de inamic (cutia de viteze de care ziceam) sau abandonate/distruse de romani din lipsa de combustibil…

  2. Cu o dotare (armament, dar si MUNITII, HRANA, motorizare, combustibil, rezerve etc) si o densitate a trupelor pe km de front, nici cele mai bune divizii din Wermacht (cu comandanti cu tot) n-ar fi facut absolut nimic in plus fata de romani, cu poate, exceptii de „coloratura”. dar care n-ar fi schimbat cu nimic din rezultat. E suficient sa se vada densitatea de trupe/armament pe km de front, lasand de-o parte subtilitati precum cantitatea si calitatea armementului AT, numarul de piese de artilerie), descompletarea trupelor romane, lipsa de rezerve si de stocuri de MUNITIE pentru a se justifica din plin si cu varf ce s-a intamplat. Restul sunt speculatii, in umila mea opinie. Ideea ca romanii erau mai putin instruiti si mai sovaielnic condusi (reale dar si justificabile) pot fi aduse in discutie, dar nu in acest context – din nou, dup aparerea mea. Ele s-au confundat in buna masura cu baiguiala deliranta despre Ubermesch si Untermensch a nebunilor (cu patalama), ticalosi si dementi, care erau la conducerea Celui de-al Treilea Reich.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *