Despre ipocrizia din cultură

Comentatori & comentarii Special

Moartea scriitorului clujean Augustin Buzura, medic psihiatru ca profesie și academician plin, îmi pare ca o hârtie de turnesol pusă pe viața culturală actuală.  Arată perfect felul ipocrit de a fi al autorităților care acum aduc “omagii”  scriitorului dispărut și a multor  „personalități” din viața culturală mioritică.

Statement pentru omul recent: Augustin Buzura a fost un mare scriitor român, cu romane valoroase publicate înainte de 1989,  director al revistei Tribuna din Cluj, în perioada fierbinte din zilele Revoluției anticomuniste din 1989 și după. Apropiat de fostul președinte Ion Iliescu, cu sprijinul căruia a înființat Fundația Culturală Română (FCR). Sub conducerea lui Buzura, filosoful Andrei Pleșu a înființat în 1995 revista Dilema, care rezistă și astăzi, parte a holdingului de presă Adevărul (aflat în insolvență) sub numele de Dilema Veche. De asemenea, Buzura a înființat și condus revista Cultura. FCR  a devenit ulterior Institutul Cultural Român, iar noul director, din 2005,  H. R. – Patapievici, instalat de fostul președinte Traian Băsescu, a închis rapid revista Cultura a lui Buzura.

La noi, la porțile Orientului, numai moartea te poate reabilita. La noi, în Balcani, nu prea funcționează instituția recunoașterii valorii cât ești în viață.

Trebuie să vină extincția, mirosul fetid al morții, groapa întunecată ca meritele, mari, mici, câte sunt ele,  să fie recunoscute în piața publică, de către mainstream, așa cum se spune acum în supa informațională în care trăim. Nu doar de bula ta de prieteni (urăsc expresia asta hipsterească) ci de toți care sunt capabili de un simplu exercițiu de admirație. Până nu te-ai dus definitiv în ceruri.

Așa îmi pare și cu moartea marelui scriitor Augustin Buzura. Puțini din oamenii recenți, hipsterii, consumatorii avizi de cultură comercială, care vinde,  îi cunosc opera. Poate că e bine, poate că e rău, greu de zis. Scriitorul român, așa, în general, nu e suficient „mediatizat”, el nu face „rating”, „reach”, „engagement”, „awareness”. Maxim cu două excepții hai trei.

Dacă nu își lansează cartea cu o campanie de „social media” sau dacă nu atacă vreo temă „sensibilă”, acum, în epoca digitalizării, dacă alege să facă o lansare clasică, “old school”, scriitorul nu e interesant. Nu e „cool”, nu e la modă.

Cine a mai recitit Orgolii sau Fețele tăcerii, sau măcar „Bestiar cu nebuni și bestii”, în afară de cercul strîmt al celor care studiază sau predau la Litere? Mi-e frică să răspund. Buzura e făcut acum, după moarte,  de tot felul de oameni publici „uriașă personalitate”, „conștiință națională”, „scriitor de talie europeană”, „om de cultură plenar” etc.

Până acum cinci minute nu mai știa nimeni de el, nu l-a sprijint nimeni când a fost mazilit, când i s-a închis revista peste noapte. Da, era detestat poate, pentru că revista „Cultura” nu era despre progresism așa cum sunt alte reviste culturale naționale care servesc această direcție. Buzura nu mai era deci „trendy”.

Poate nu mai știți, hai să ne reamintim un pic, Patapievici i-a închis rapid revista „omului lui Iliescu” pe motiv că nu mai era  „rentabilă, era anacronică”, a zis atunci filosoful cu papion, pe care, culmea, îl iubesc ca și pe Buzura.

Ce ciudată e viața.

Tocmai Patapievici, autorul extraordinarei cărți Omul Recent, opera sa de bază, unde pledează pentru valori tradiționale și modernizare prin altoire, în contra relativismului postmodern, nu i-a iertat lui Buzura apropierea de Iliescu și, mai ales, valorile propovăduite în Cultura. Nici nu o putea face, autorul eseului “Regimul Iliescu”, nu avea cum să facă figură comună cu Buzura. Taberele culturale erau prea divergente, ca să îl cităm pe Sorin Antohi cu a sa carte superbă “Războaie culturale”. Da, Buzura pleda pentru valori tradiționale dar i-a fost fatală imaginea de “om al lui Iliescu” pentru intelectualii simpatizanți ai lui Băsescu.

Buzura a trecut din 2005 într-un  con de umbră, după ce partida moderniștilor, a celor „updatați la valorile Occidentului” a câștigat meciul. Până a venit Ponta și i-a mazilit și pe aceștia în contra protestului papioanelor din caniculara vară a lui 2012. Mergând apoi pe mâna lui Andrei Marga la ICR, alt faliment.

Caniculă e și acum, după 5 ani. Buzura nu mai este, dar marile sale romane și revista Cultura, iată, reloaded, îi supraviețuiesc. 

Stilul său bonom, acribia ardelenească și mai ales faptul că a avut curajul să se opună progresiștilor vocali l-au făcut antipatic în timpuri când pare că totul e permis.  De modul în care a rezistat în comunism nu prea mai vorbește nimeni.

Dar puneți un pic mâna pe Orgolii, pe Absenții și veți vedea seva unui mare romancier, unul din cei mai mari pe care i-a dat România.

El trebuia respectat mai mult cât era în viață, pentru că după moarte cuvintele frumoase sunt aidoma uleiului ce cade în paharul cu apă. Rămâne la suprafață. 

Noroc cu Academia Română, care l-a recuperat și apreciat. Dar până și ea, ultima redută, Academia,  e uneori greu de înțeles prin acțiunile pe care le face.

Nu doar Buzura, dar și restul valorilor pe care le mai avem merită o soartă bună cât timp sunt în viață, de la Costi Rogozanu la Andrei Pleșu și de la Marta Petreu sau  Patapievici trecând prin profesorul sociolog Vasile Dâncu,  până la Cărtărescu sau, de ce nu, D.R. Popescu.

Cred că așa ar trebui să facem.

2 thoughts on “Despre ipocrizia din cultură

  1. Amuzant sau mai bine spus, trist, este ca fiinte atat de inteligente si talentate s-au impartit in doua crancene factiuni „culturale” (nicio legatura cu cultura, spunem noi): factiunea de stanga si factiunea de dreapta. Da, dupa simpatiile personale politice. Asta in 1989. De atunci, destinele revistelor de cultura, ale editurilor si ale oricaror alte tribune culturale din Romania se desfasoara in paralel, in functie de simpatiile politice ale coordonatorilor lor.
    Este de rau augur sa te amesteci, sa publici acolo unde directorul voteaza altfel decat tine, sa admiri…Da, sa admiri…Nu va pare neasteptat de pueril, in context cultural? In ce an votul politic nu va mai conta in cultura, unde chiar nu are nicio importanta? In ce an toleranta fata de opinia diferita va fi si calitatea omului nostru de cultura?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *