24 septembrie 2020

Cum au venit legionarii la putere în septembrie 1940

By In Clio

ISTORIE. Acceptarea arbitrajului de la Viena din 30 august 1940 a declanşat în România o criză politică profundă care avea să fie fatală regelui Carol al II-lea şi regimului autoritar instituit de acesta în februarie 1938.

Cedarea fără luptă a aproximativ 1/3 din teritoriul naţional a învolburat opinia publică, reacţia acesteia îndreptându-se iniţial împotriva statelor „arbitre” – Germania nazistă şi Italia fascistă . Întrucât în urma solicitării venite din partea ministrului plenipotenţiar german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, primul-ministru Ion Gigurtu a interzis manifestaţiile ostile la adresa Puterilor Axei, furia demonstranţilor s-a îndreptat împotriva regelui Carol al II-lea, considerat, unanim, drept principalul responsabil pentru prăbuşirea frontierelor României Mari . În încercarea sa disperată de a-şi salva tronul, Carol al II-lea a demis guvernul condus de Ion Gigurtu – care eşuase lamentabil pe toate planurile – şi a recurs, după îndelungate ezitări , la o soluţie radicală, încredinţând la data de 4 septembrie 1940 mandatul formării noului guvern generalului Ion Antonescu , o personalitate proeminentă a vieţii politice şi militare române, dar, totodată, adversar declarat al regelui şi al camarilei sale. Alegerea lui Carol al II-lea nu a fost întâmplătoare, ea fiind rezultatul mai multor factori: izolarea sa completă pe plan intern şi internaţional, sfaturile venite din partea lui Valer Pop, şi nu în ultimul rând prestigiul de care se bucura generalul Ion Antonescu în cadrul armatei şi a opiniei publice româneşti . De asemenea, acesta era acceptat ca partener de dialog de către toate forţele politice, de la partidele istorice până la cămăşile verzi, fiind considerat, totodată, singura persoană capabilă în măsură de a îndeplini angajamentele asumate la Viena şi a controla armata care se opunea evacuării Transilvaniei de nord. Ajunşi în acest punct, credem că se impune o succintă prezentare a personalităţii şi carierei celui care avea să devină pentru 4 ani Conducătorul statului român, precum şi a împrejurărilor în care acesta a ajuns în atenţia Berlinului.

A
Ion Antonescu era din toate punctele de vedere prototipul ofiţerului profesionist. Încă de la începutul carierei sale militare s-a dovedit a fi un ofiţer de mână forte, integru şi energic, în stare să recurgă la orice mijloace în vederea apărării ordinii de stat existente. Datorită comportamentului său dur şi a culorii părului, în armată îşi câştigase porecla de „Câinele roşu” . În cursul Primului Război Mondial activase în cadrul Marelui Cartier General în calitate de şef al biroului operaţii, contribuind esenţial la elaborarea planurilor operative ale armatei române. O descriere reuşită a personalităţii lui Antonescu ne este oferită la scurt timp după încheierea războiului de către generalul Victor Pétin, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti. În două rapoarte, datate 30 martie 1920, respectiv 21 iulie 1922, generalul Pétin surprinde cu acurateţe calităţile şi defectele viitorului Conducător (pe atunci colonel) . Printre calităţile sale, ataşatul militar francez reţinea inteligenţa, puterea de muncă deosebită, calităţile militare incontestabile; în schimb la capitolul defecte fiind enumerate orgoliul, încrederea excesivă în propria-i judecată şi, nu în ultimul rând, xenofobia. Verdictul ataşatului militar este sugestiv: „Inteligenţă foarte experimentată, brutalitate şi duplicitate, un mare orgoliu, o voinţă feroce de a reuşi – acestea sunt, împreună cu o extremă xenofobie, caracteristicile marcante ale acestei curioase figuri” . Această caracterizare ne prezintă o personalitate puternică, conturată pe deplin încă de la începutul anilor ’20, cu trăsături de caracter bine definite. Iar evoluţia sa ulterioară, politică şi militară, avea să justifice întru totul aprecierile ataşatului militar francez. În perioada următoare Primului Război Mondial cariera militară a lui Ion Antonescu a cunoscut o ascensiune fulminantă: ataşat militar la Paris (1922-1923), ulterior la Londra şi Bruxelles (1923-1926); comandant al Şcolii Superioare de Război (1927-1930), subşef al Marelui Stat Major (1933-1934). În această ultimă calitate Ion Antonescu s-a remarcat prin eforturile sale de reformare ale organismului militar, însă a fost nevoit să demisioneze în urma incidentului avut cu Elena Lupescu în anul 1934 , respectiv în urma opoziţiei manifestate faţă de planurile sale de reformă de către anumite cercuri din armată şi din interiorul palatul regal . Retras în vila sa din Predeal, generalul Ion Antonescu avea să revină în prim planul vieţii publice în decembrie 1937, odată cu numirea sa în funcţia de ministru al Apărării Naţionale în guvernul Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), portofoliu pe care avea să-l deţină şi în primul cabinet girat de patriarhul Miron Cristea (februarie-martie 1938). Demisionat ca urmare a neînţelegerilor avute cu Armand Călinescu şi regele Carol al II-lea – aceştia din urmă reproşându-i faptul că se opune reprimării Gărzii de Fier – generalul Ion Antonescu a rămas la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale până la 1 noiembrie 1938, când a fost numit comandant al Corpului 3 Armată din Chişinău. La sfârşitul aceleiaşi luni a fost din nou pus la dispoziţia Ministerului , întrucât a solicitat în scris şi a ordonat ca legionarii întemniţaţi în închisoarea din Chişinău să fie trataţi omeneşte . Din acest moment s-a retras din viaţa politică şi din cadrele active ale armatei pentru o perioadă de aproape 2 ani.
Evenimentele dramatice din vara anului 1940 aveau să-l propulseze din nou în prim-plan. În cadrul unei audienţe desfăşurate la palatul regal la 1 iulie 1940, generalul a formulat acuzaţii grave la adresa regelui Carol al II-lea pentru acceptarea fără luptă a ultimatumurilor sovietice, solicitând, totodată, îndepărtarea anumitor persoane din jurul regelui, îndeosebi a şefului Serviciului Secret al Armatei, Mihail Moruzov . În cursul audienţei el a prezentat regelui inclusiv o scrisoare în care formula critici aspre la adresa politicii promovate de acesta şi solicita măsuri energice în vederea evitării unei catastrofe. Scrisoarea se încheia cu un apel patetic către rege prin care îşi oferea serviciile şi solicita depline puteri: „[…] Sunt gata să dau concursul. Dar la atitudine cinstită trebue să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna şi nu voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe. Ascultă-mă cel puţin în acest ceas, Majestate, nu am fost duşmanul Majestăţii Tale. Am fost un slujitor fanatic al acestui Neam, am fost înlăturat prin intrigi şi calomnie de către cei ce au dus ţara unde se află astăzi şi de către forţele oculte. Nu mai asculta pe aceştia Majestate. Ei te-au adus unde eşti şi ne-au adus unde ne găsim. Este ultimul meu strigăt de alarmă Majestate […]” .
Formulate în termeni drastici, acuzaţiile nu au rămas fără urmări. La 9 iulie 1940 generalul Ion Antonescu a fost arestat la vila sa din Predeal şi transportat cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia sub escorta Jandarmeriei. Mihai Antonescu, colaboratorul apropiat şi confidentul generalului, a urmărit maşina şi temându-se că Ion Antonescu ar putea împărtăşi soarta lui Corneliu Zelea Codreanu, a alertat Legaţia germană din Bucureşti, solicitând intervenţia acesteia în favoarea generalului. Ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius, conştient de dificultatea unui demers oficial, a supus într-adevăr chestiunea – în formă privată – ministrului Curţii regale, Ernest Urdăreanu şi premierului Ion Gigurtu . În paralel, o intervenţie similară a fost întreprinsă inclusiv de însărcinatul special cu probleme economice de pe lângă Legaţia germană, Hermann Neubacher. Acesta din urmă – alertat de Mircea Cancicov şi generalul Gheorghe Rozin – a luat legătura prin intermediul unei terţe persoane cu acelaşi Ernest Urdăreanu şi a transmis opinia sa potrivit căreia „un accident întâmplat generalului Antonescu ar face o impresie extrem de proastă la Cartierul General german” . Aşa cum era de aşteptat, regele Carol al II-lea a fost iniţial indignat de intervenţia germană, ulterior, însă, a comunicat Legaţiei că viaţa generalului nu este în pericol. Cert este că datorită formei în care a fost făcută această comunicare, diplomaţii germani au rămas cu impresia că temerea referitoare la lichidarea generalului Ion Antonescu fusese justificată . Viitorul Conducător al statului nu a rămas decât două zile în arest, la 11 iulie 1940 el a fost eliberat şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mânăstirea Bistriţa . Cum se explică totuşi intervenţia germană în favoarea generalului Ion Antonescu, dat fiind faptul că atât Gerhard Stelzer cât şi Hermann Neubacher afirmă în memoriile lor că în acel moment, iulie 1940, persoana generalului nu avea încă însemnătate politică pentru Germania ?
Pe baza mărturiilor şi documentelor de arhivă existente se poate afirma că în vara anului 1940 Ion Antonescu nu era chiar necunoscut mediilor politice şi militare germane. Încă din perioada în care îndeplinea funcţia de ministru al Apărării Naţionale în cadrul guvernului Goga-Cuza personalitatea sa a atras atenţia Legaţiei germane. Astfel, într-un raport consacrat componenţei guvernului condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza şi contextului formării acestui cabinet, ministrul plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius a prezentat succint personalitatea generalului Ion Antonescu şi a expus raţiunile care au stat la baza deciziei regelui Carol al II-lea de a-i încredinţa portofoliul Ministerului Apărării Naţionale. Deşi în urma incidentului cu Elena Lupescu din anul 1934 generalul – „victima unei cabale” – a căzut în dizgraţie şi a fost mutat în provincie, totuşi el era considerat în cadrul corpului ofiţerilor tineri drept „unul din cei mai buni generali” şi un element apropiat cercurilor de dreapta. Prin numirea sa în calitate de ministru al Apărării Naţionale în cabinetul Goga-Cuza, regele Carol a urmărit inclusiv recâştigarea sprijinului corpului ofiţeresc, pentru a-l utiliza în caz de necesitate împotriva Gărzii de Fier . La 10 februarie 1938 Wilhelm Fabricius a revenit asupra personalităţii ministrului Apărării din cabinetul Goga-Cuza, în cadrul unui raport politic adresat Auswärtiges Amt, în care informa Berlinul cu privire la convorbirea avută de generalul Ion Antonescu cu ministrul plenipotenţiar polonez acreditat în capitala României, Miroslaw Arciszewski. „[…] Această convorbire – arăta diplomatul german în raportul său – i-a confirmat domnului Arciszewski cât de puternic este influenţat ministrul de Război, Antonescu, de către armata franceză. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Paul Teodorescu, subsecretarul său de Stat. Ambii au studiat în Franţa şi vorbesc perfect limba franceză. Domnul Antonescu a fost mult timp ataşat militar în Londra şi dă dovadă de o largă viziune de ansamblu. În schimb, nu are nici un fel de relaţii cu Germania. Dat fiind faptul că este un om serios, profund preocupat de misiunea sa de a restabili forţa ofensivă a armatei române, trebuie încercată lărgirea contactului pe care l-am iniţiat de curând” .
Chiar dacă generalul Ion Antonescu şi-a menţinut postul de ministru al Apărării Naţionale inclusiv în cadrul primului cabinet condus de patriarhul Miron Cristea, totuşi în urma remanierii înfăptuite de regele Carol al II-lea la 29 martie 1938 el nu s-a mai regăsit în compunerea noului guvern. Îndepărtarea sa s-a datorat nu numai relaţiilor personale de notorietate cu liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, ci şi măsurilor pe care generalul le preconiza în vederea combaterii corupţiei existente în cadrul armatei. Astfel, Ion Antonescu a elaborat proiectul unui decret regal care prevedea pentru toţi furnizorii armatei limitarea profitului rezultat în urma livrărilor de materiale şi echipamente către armată la maxim 2% din preţul efectiv al acestora. Măsura îl viza îndeosebi pe industriaşul şi omul de afaceri Nicolae Malaxa, generalul dorind astfel eliminarea sau cel puţin limitarea influenţei acestuia în cadrul armatei. În acelaşi timp însă, aplicarea acestei măsuri ar fi lezat în mod direct inclusiv interesele regelui Carol al II-lea, Nicolae Malaxa fiind considerat principalul exponent al acestuia în cadrul industriei de armament din România. Decizia generalului Ion Antonescu de a demisiona în cazul în care măsura preconizată nu era aprobată de Carol al II-lea, l-a îndemnat pe suveran să adopte măsura îndepărtării sale din guvern, pretextul fiind oferit de remanierea guvernamentală ce a avut loc la sfârşitul lunii martie 1938. Prin înlăturarea în acest fel a generalului Ion Antonescu din fruntea Ministerului Apărării Naţionale, implicit de la vârful puterii, Carol al II-lea a urmărit, totodată, să prevină crearea şi răspândirea în cadrul opiniei publice a percepţiei că regele „acoperă afacerile păguboase poporului român ale concernului Malaxa”, în timp ce Ion Antonescu trecea drept „marele om al integrităţii” . Politicienii şi diplomaţii germani au continuat să se intereseze de persoana generalului Ion Antonescu chiar şi în cursul perioadei de retragere din viaţa publică, ce a urmat remanierii sale din martie 1938. Potrivit afirmaţiei lui Gheorghe Barbul – viitor diplomat şi secretar al lui Mihai Antonescu în cursul războiului – în perioada studiilor efectuate la universitatea „Friedrich Wilhelm” din Berlin a fost contactat de către un înalt funcţionar din departamentul de politică externă al NSDAP, Arno Schickedanz, care i-a solicitat numele unor personalităţi indicate să colaboreze cu Germania. Drept răspuns, Gheorghe Barbul a indicat numele lui Valer Pop şi al generalului Ion Antonescu . Odată cu revenirea sa în prim-planul vieţii politice în vara anului 1940, generalul Ion Antonescu a început să fie considerat drept un potenţial candidat pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru inclusiv de către Legaţia germană din Bucureşti .

(Va urma)

Notă: 1) prima fotografie de mai jos îl reprezintă pe generalul Ion Antonescu trecând în revistă garda de onoare germană aliniată în fața gării Anhalter Bahnhof din Berlin, cu ocazia primei sale vizite efectuate în capitala celui de-al III-lea Reich (22 noiembrie 1940). În stânga imaginii mai pot fi văzuți ministrul de externe nazist Joachim von Ribbentrop și șeful Oberkommando der Wehrmacht (OKW)-Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului, feldmareșalul Wilhelm Keitel, poreclit și „Lakeitel” (lacheul) pentru servilismul său față de Adolf Hitler; 2) a doua fotografie îl reprezintă pe Conducătorul statului român împreună cu Adolf Hitler după încheierea întrevederii la nivel înalt din 12 iunie 1941, desfășurată la München. În cadrul acestei întrevederi dictatorul nazist i-a comunicat generalului Antonescu decizia sa de a ataca URSS la 22 iunie 1941, ceea ce explică în bună măsură satisfacția ce se citește pe chipul Conducătorului statului. Ambele fotografii provin din Fototeca Ion Antonescu, păstrată în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București.

Schimbarea regimului politic în România. Constituirea guvernului naţional-legionar-septembrie 1940 (partea II)

În acest context, credem că trebuie integrat demersul înfăptuit de Wilhelm Fabricius şi Hermann Neubacher în favoarea generalului. În iulie 1940 Ion Antonescu nu mai era un necunoscut, un personaj secundar al vieţii publice din România. Dimpotrivă, prin caracterul său energic, prin prestigiul de care se bucura în cadrul armatei şi a opiniei publice, prin postura sa de opozant făţiş al regimului carlist şi al camarilei din jurul palatului regal, respectiv prin cinstea şi integritatea sa, părea candidatul ideal pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru, atât pentru forţele politice autohtone cât şi pentru Berlin, mai ales în contextul crizelor care au zdruncinat din temelii statul român în vara anului 1940. În vâltoarea evenimentelor ce au urmat arbitrajului din 30 august 1940, când cercurile guvernamentale din Bucureşti în frunte cu regele Carol al II-lea au fost puse în faţa situaţiei grave create de demonstraţiile mulţimilor înfuriate de decizia de la Viena şi de posibilitatea unei revolte a armatei , alegerea lui Ion Antonescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri s-a impus aproape de la sine. Pentru conducerea Reich-ului nu au contat simpatiile sale proaliate, ci garanţiile oferite de persoana generalului Ion Antonescu în privinţa stabilităţii statului, reformării armatei, a respectării angajamentelor asumate la Viena de către guvernul român, respectiv dorinţa sa de a colabora loial cu cel de-al III-lea Reich în vederea aprofundării relaţiilor româno-germane . Astfel că, la 5 septembrie 1940, ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius putea raporta satisfăcut la Auswärtiges Amt: „eu cred că am găsit omul potrivit în fruntea guvernului, care este decis să îndeplinească cererile noastre importante” . Evaluarea pozitivă a ministrului plenipotenţiar german era împărtăşită inclusiv de serviciile secrete germane. Într-un raport întocmit de „Reichssicherheitshauptamt-Oficiul Central de Siguranţă al Reich-ului” la începutul lunii septembrie 1940, generalul Ion Antonescu era descris drept unul din cei mai capabili ofiţeri români, prieten personal al lui Corneliu Zelea Codreanu şi care nu făcuse un secret din simpatiile sale pentru Mişcarea Legionară. Chiar dacă i se atribuiseră în trecut sentimente francofile „nu există nici o îndoială asupra faptului că, din punct de vedere german, aprecierea persoanei sale este pozitivă” . În consecinţă, alegerea lui Ion Antonescu – agreată atât de forţele politice interne cât şi de conducerea germană – părea soluţia ideală pentru Carol al II-lea, doar că regele a omis în calculele sale firea ambiţioasă a generalului şi, mai ales, dorinţa de revanşă a acestuia în urma tratamentului de care beneficiase în perioada anterioară. Scoaterea din cadrele active ale armatei, „exilarea” sa din viaţa publică, supravegherea continuă din partea agenţilor Serviciului Secret şi Siguranţei, internarea la mânăstirea Bistriţa în urma criticilor formulate la adresa regelui în cursul audienţei din 1 iulie 1940, respectiv în cadrul memoriului din 4 iulie 1940, erau gesturi şi măsuri percepute de general drept ofense ce nu puteau fi trecute cu vederea. Prin urmare, acordându-i depline puteri, Carol al II-lea îşi semnase practic propria sentinţă .
Generalul Ion Antonescu nu era singurul protagonist propulsat în prim planul vieţii politice în urma evenimentelor interne şi internaţionale derulate în vara anului 1940. Mişcarea Legionară se pregătea la rândul ei – în frunte cu ambiţiosul şi contestatul Horia Sima – să interpreteze un rol important pe scena politică românească. Este adevărat că ea participase la guvernare în cadrul cabinetului condus de Ion Gigurtu (4 iulie-4 septembrie 1940), dar fără a deţine funcţii importante , în măsură a influenţa deciziile de politică internă şi externă adoptate de acest guvern. Dimpotrivă, rolul reprezentanţilor Gărzii de Fier în guvernul Gigurtu fusese pur decorativ, menit, în primul rând, a convinge Reich-ul de „sinceritatea” noii linii politice promovate de regimul carlist. Pe de altă parte prin includerea cămăşilor verzi la conducerea ţării Carol a II-lea a urmărit reconcilierea după represiunile sângeroase din 1938-1939, slăbirea opoziţiei manifestate faţă de regimul carlist şi nu în ultimul rând conectarea Mişcării Legionare la sacrificiile teritoriale inevitabile din vara anului 1940. De fapt, tactica folosită de regele Carol al II-lea a vizat în mod evident slăbirea, subordonarea şi compromiterea Mişcării Legionare . Horia Sima a înţeles rapid scopurile urmărite de rege şi a acţionat în consecinţă. La scurt timp după numirea sa în calitate de ministru al Cultelor, Horia Sima a solicitat lui Carol al II-lea un guvern pur legionar, iar în urma răspunsului negativ al acestuia şi-a anunţat demisia . În scrisoarea de demisie Sima afirma că pe plan intern guvernul condus de Ion Gigurtu „tinde la bolşevizarea lentă cu concursul tacit al aparatului de stat”, în timp ce pe plan extern „se pregătesc alte sacrificii teritoriale şi de data asta cu un guvern cu nume naţionalist, care va suporta blestemul neamului întreg”. În opinia lui Sima originea râului se afla în însăşi componenţa cabinetului Gigurtu „lipsit de unitate şi de o concepţie comună, naţionalist în aparenţă iar în fond rămânând pe vechea linie politicianistă, acest guvern nu poate decât să adâncească haosul existent”. În finalul scrisorii, Sima îşi anunţa demisia „definitivă şi irevocabilă” din guvern . De fapt, gestul liderului gardist era unul pur tactic. Convins de rolul decorativ din cabinet precum şi de faptul că guvernul Gigurtu nu dorea să opună rezistenţă faţă de pretenţiile revizioniste ale statelor vecine, Sima a încercat să evite cu orice preţ asocierea Legiunii cu cedările teritoriale, fapt ce ar fi putut duce la pierderi importante în capitalul de simpatie deţinut de Mişcare la data respectivă. Mai mult, Sima şi ceilalţi lideri gardişti au intuit în mod corect că cedarea unei părţi din Transilvania va genera proteste vehemente şi va crea premisele necesare abdicării regelui şi preluării puterii de către Mişcare. Acest moment favorabil s-a cristalizat la începutul lunii septembrie, iar Sima a decis să intre în acţiune. Intenţiile liderilor legionari erau cât se poate de clare şi ambiţioase, respectiv exploatarea tulburărilor interne prin pregătirea unei lovituri de stat având ca scop cucerirea puterii totale în stat, în paralel urmărindu-se obţinerea sprijinului german – considerat vital – în vederea atingerii acestui obiectiv.
Chiar în ziua în care la Viena arbitrii decideau amputarea teritorială a României în favoarea Ungariei, Horia Sima a efectuat o vizită la Legaţia germană din Bucureşti unde a purtat o lungă convorbire cu Hermann Neubacher. În cursul întrevederii Sima şi-a expus temerile legate de atrmosfera încordată existentă în ţară, arătând că în eventualitatea unei soluţii favorabile Ungariei teritoriul ce urma să fie cedat statului vecin nu va putea fi ocupat fără incidente grave. În opinia sa Garda prefera „protectoratul german al României în locul unei împărţiri a Transilvaniei, întrucât Transilvania este cea mai bună rezervă naţională de forţe a României”. În continuare discuţia s-a îndreptat spre situaţia internă. Sima a relevat că pericolul anarhiei era în creştere continuă şi şi-a exprimat convingerea că doar un guvern legionar era în măsură a face faţă situaţiei complexe, mai precis un cabinet în care urmau să fie incluse personalităţi acceptabile pentru Mişcare precum generalul Ion Antonescu şi Mircea Cancicov şi care avea să stea fără rezerve la dispoziţia Reich-ului . Dacă în cadrul acestei întrevederi, Sima se limitase doar la expunerea situaţiei interne şi la accentuarea necesităţii constituirii unui guvern gardist, odată cu anunţarea publică a deciziei de la Viena – ce a provocat reacţii vehemente în cadrul opiniei publice – conducătorii Legiunii şi-au schimbat tactica şi obiectivele. Ei au decis executarea cât mai curând posibil a loviturii de stat plănuite, urmărind astfel îndepărtarea regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii. Reuşita sau eşecul unei asemenea acţiuni depindea în bună măsură de maniera în care ea avea să fie receptată şi sprijinită de opinia publică, partidele politice, armată şi, nu în ultimul rând, de asentimentul şi susţinerea Berlinului.

Pentru a menaja susceptibilitatea serviciilor germane şi a obţine colaborarea acestora, prin intermediul consilierului de legaţie Hermann von Ritgen Sima a informat la 2 septembrie 1940 Legaţia germană cu privire la decizia declanşării puciului. Sima a justificat hotărârea sa invocând demonstraţiile îndreptate împotriva deciziei de la Viena, precum şi un presupus acord încheiat între Iuliu Maniu şi Carol al II-lea în vederea respingerii arbitrajului. În opinia lui Sima îndeplinirea angajamentelor asumate la Viena şi evitarea războiului civil puteau fi garantate doar în condiţiile în care Reich-ul avea să sprijine Legiunea în tentativa sa de accedere la putere. De altfel, argumenta Horia Sima, lovitura de stat reprezenta „contrarevoluţia Gărzii în interesul colaborării româno-germane” . Diplomaţii germani aflaţi în capitala României au întâmpinat cu rezerve cererea comandantului Legiunii. Reticenţa se explica prin neîncrederea manifestată de germani în privinţa capacităţii Mişcării Legionare de a face faţă situaţiei. Mai mult, o asemenea acţiune contravenea intereselor germane, ce reclamau în România ordine şi stabilitate. Prin urmare, ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius a recomandat guvernului său evitarea puciului prin „încercarea de a-i influenţa pe adepţii lui Sima din Berlin” , Conducerea germană a reacţionat imediat, şeful Poliţiei de Siguranţă şi al SD reiterând în scurt timp la adresa legionarilor aflaţi pe teritoriul Reich-ului interdicţia de a se întoarce în România, în dorinţa de a evita orice aparenţă a amestecului german în treburile interne ale României . În pofida recomandărilor venite din partea forurilor germane, puciul legionar s-a declanşat totuşi a doua zi – 3 septembrie 1940 – la Bucureşti, Constanţa şi Braşov, legionarii atacând instituţiile de stat, posturile de radio, unele dintre ele fiind ocupate în urma confruntărilor cu forţele de ordine . A fost lansat inclusiv un manifest anticarlist semnat de Sima, care solicita abdicarea regelui Carol al II-lea . După cum era de aşteptat, în lipsa unei pregătiri corespunzătoare, respectiv a unei conduceri unitare, pragmatice şi eficiente, puciul a eşuat lamentabil. O parte a cămăşilor verzi implicate a fost arestată, majoritatea baricadându-se în instituţiile ocupate . Salvarea a venit în urma intervenţiei generalului Ion Antonescu, care la scurt timp după investirea sa în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a ordonat punerea în libertate a legionarilor arestaţi şi încercuiţi „cu prilejul evenimentelor din noaptea de 3/4 septembrie a.c., indiferent de faptele ce au comis” .
Prin aşa-zisul puci Horia Sima a sperat că va putea provoca o mişcare de masă, dar aşteptările sale au fost infirmate de desfăşurarea evenimentelor. Acest eşec se explică, în primul rând, prin faptul că Garda de Fier devenise un factor important pe scena politică românească în urma contextului internaţional creat în vara anului 1940 şi nu datorită orientării spre dreapta a forţelor politice din interiorul României. Opinia publică cu certe simpatii proaliate manifestase o atitudine net antigermană încă din momentul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, atitudine accentuată ca urmare a rapturilor teritoriale determinate şi cauţionate în bună măsură de Germania. Întrucât Mişcarea Legionară recomandase regelui Carol al II-lea promovarea unei politici externe pro-Axă, ea şi-a atras în mod inevitabil oprobiul opiniei publice . Cu toate acestea, acţiunile întreprinse de cămăşile verzi nu au rămas fără urmări, ele fiind speculate prompt de generalul Ion Antonescu. Deşi, iniţial, generalul a urmărit restrângerea prerogativelor regale şi neutralizatea influenţei exercitate de camarila acestuia , totuşi, după obţinerea deplinelor puteri din partea suveranului şi continuarea demonstraţiilor anticarliste , el i-a trimis în seara zilei de 5 septembrie 1940 regelui Carol al II-lea un mesaj prin intermediul adjutantului său, locotenent-colonelul Mircea Elefterescu, în care solicita acestuia în termeni cvasiultimativi abdicarea şi părăsirea ţării . Forţat de împrejurări, Carol al II-lea a abdicat în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 în favoarea fiului său Mihai , părăsind a doua zi ţara – după o călătorie plină de peripeţii – la bordul unui tren special, însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Astfel se încheia un capitol important şi zbuciumat din istoria contemporană a României.

Schimbarea regimului politic în România. Constituirea guvernului naţional-legionar-septembrie 1940 (partea III)

Imediat după preluarea puterii, generalul Ion Antonescu – autoproclamat Conducător al Statului – a fost pus în faţa unei situaţii economice, sociale şi politice grave, ce a degenerat rapid şi care trebuia controlată pentru a preîntâmpina riscurile unei ocupaţii germane. Problemele cu care se confrunta Conducătorul erau multiple: restabilirea ordinii interne, respectarea arbitrajului de la Viena şi evacuarea teritoriului cedat Ungariei, asigurarea hranei, cazării şi locurilor de muncă necesare refugiaţilor şi. În fine, constituirea unui guvern viabil, care să treacă imediat la rezolvarea chestiunilor importante cu care se confrunta ţara. Acest din urmă obiectiv avea să fie atins mult mai greu decât părea la prima vedere. Până în momentul abdicării regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu se bucurase de susţinerea unanimă a forţelor politice din România, fără deosebire de coloratură. După îndepărtarea regelui şi a camarilei sale, drumurile principalilor protagonişti ai scenei politice aveau să se despartă. Opţiunile politice ale generalului Ion Antonescu înclinau în direcţia constituirii unui guvern de uniune naţională, cu participarea, în primul rând, a reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal şi ai Mişcării Legionare. În atingerea acestui obiectiv, Conducătorul statului întâmpina însă dificultăţi aproape insurmontabile de natură internă şi externă, deopotrivă. El se confrunta cu pretenţiile ridicate ale Legiunii, ce pretindea nici mai mult nici mai puţin decât monopolul politic şi cele mai importante portofolii din guvern – cereri neagreate de general – dar şi cu refuzul liderilor PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu respectiv Dinu C. Brătianu, de a lua parte la guvernare, într-un cabinet a cărei orientare avea să fie progermană. Totuşi, aceştia s-au declarat de acord cu o soluţie de compromis, respectiv intrarea unor membri ai celor două partide în cadrul noului guvern, în calitate de tehnicieni . Exista şi un alt motiv care împiedica materializarea formulei guvernului de uniune naţională gândită de Ion Antonescu. Era greu de crezut că un Reich aflat în apogeul puterii sale ar fi tolerat la conducerea unui stat intrat ireversibil în sfera de influenţă germană reprezentanţii unor partide recunoscute pentru antipatia profundă nutrită faţă de Germania nazistă şi simpatia pentru Anglia. Mai mult, PNŢ şi PNL nu erau agreate la Berlin inclusiv datorită respingerii totale a deciziei de la Viena.

Istoricul Ottmar Trașcă

De asemenea, constituirea unui guvern pur militar era imposibilă în conjunctura politică existentă la data respectivă. Deşi generalul Ion Antonescu se bucura de un prestigiu incontestabil în cadrul armatei, mai ales printre ofiţerii tineri, el nu putea apela la formula unui cabinet militar. Există suficiente cazuri în istorie care demonstrează faptul că o armată, chiar şi învinsă, poate reprezenta un factor de putere important în stat, rolul jucat de Reichswehr în cadrul Republicii de la Weimar fiind mai mult decât sugestiv. Acest exemplu nu putea fi transpus şi în cazul României. În septembrie 1940 armata română era o armată învinsă, dar nu pe câmpul de luptă, ci pe drumurile străbătute în timpul retragerilor umilitoare din teritoriile cedate. Armata nu fusese înfrântă ca urmare a loviturilor administrate de forţele inamice, ci datorită deciziilor politice eronate adoptate de cercurile guvernamentale, ale căror efecte au însemnat aruncarea ei în haos, descompletarea efectivelor şi a armamentului, respectiv subminarea moralului. În consecinţă, o armată care se retrăsese din patru provincii (Basarabia, Bucovina de nord, Transilvania de nord-est şi Cadrilater) fără a trage un foc de armă nu putea emite pretenţii realiste la preluarea puterii .
Confruntat cu aceste impedimente, generalului îi mai rămânea la îndemână doar varianta formării unui guvern cu participarea Legiunii. Cămăşile verzi îşi manifestaseră disponibilitatea în această privinţă şi în septembrie 1940 beneficiau de un capital de simpatie deloc neglijabil în cadrul opiniei publice, rezultat în urma represiunilor suferite şi a opoziţiei intransigente faţă de regele Carol al II-lea. Totuşi, Conducătorul statului nu era entuziasmat de această soluţie. Este adevărat că, în trecut, generalul Ion Antonescu simpatizase cu Garda, fusese apropiat de Corneliu Zelea Codreanu şi criticase în repetate rânduri, scris şi verbal, măsurile antilegionare adoptate de regimul carlist. Dar, în acelaşi timp, el manifestase rezerve serioase în privinţa caracterului extremist al Mişcării şi a orientării sale către Puterile Axei , în condiţiile în care erau de notorietate opiniile sale cu privire la necesitatea menţinerii alianţei cu Franţa şi Marea Britanie. În 1940 rezervele sale faţă de Legiune se accentuaseră considerabil în condiţiile în care Mişcarea, la momentul respectiv, era departe de ceea ce reprezentase în anii precedenţi din punct de vedere al calităţii eşalonului de conducere. Mişcarea Legionară în septembrie 1940 semăna cu un cartof, partea cea mai bună fiind în pământ , iar cei care se aflau acum în fruntea ei erau, cu puţine excepţii, mult sub nivelul intelectual al celor dispăruţi. Prin urmare, este explicabil scepticismul generalului Ion Antonescu în privinţa colaborării cu cămăşile verzi . Inclusiv membrii Mişcării Legionare nutreau temeri cu privire la persoana Conducătorului statului. Cercurile influente din conducerea Legiunii îl apreciau pe Antonescu drept un ofiţer excelent „care se consideră un mare om de stat, fără a deţine însă formaţia necesară pentru aceasta”. În plus, lideri precum Ion Zelea Codreanu îi reproşau că nu „înţelege programul Gărzii, întrucât personal este prea ambiţios” .
Istoriografia de sorginte marxistă a susţinut în repetate rânduri că Reich-ul a susţinut necondiţionat Mişcarea Legionară şi că acesta ar fi reprezentat argumentul forte care l-a obligat pe generalul Ion Antonescu să accepte formarea unui guvern împreună cu reprezentanţii ei . În opinia noastră această afirmaţie este cel puţin discutabilă, necesitând precizări şi nuanţări. Este neîndoielnic faptul că anumite cercuri germane (îndeosebi NSDAP, SS şi SD) nutreau simpatii nedisimulate la adresa Legiunii, ce izvorau din afinităţile ideologice care îi apropiau pe gardişti precum şi din convingerea că aceştia reprezentau singurii aliaţi sinceri şi de încredere ai Reich-ului în România. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că în cercurile conducătoare din Berlin existau îndoieli în privinţa capacităţii Legiunii de a face faţă cerinţelor practice ale actului de guvernare, în condiţiile în care conducerea ei sucombase în urma represiunilor regimului carlist. De exemplu, ministrul plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius îl considera pe Horia Sima drept „un fantast şi teoretician pur, total nepotrivir pentru conducerea unui guvern în aceste momente critice” . Totodată, germanii se temeau de zelul revoluţionar manifestat de cămăşile verzi, ce putea conduce la lezarea intereselor germane în România, respectiv întreruperea fluxului de materii prime şi periclitarea echilibrului politic fragil . Totuşi, în lipsa unei alte variante acceptabile, Berlinul a fost nevoit să admită fără entuziasm participarea legionară în cadrul noului cabinet dar, în vederea prevenirii eventualelor experimente nefaste din economie, a insistat ca ministerele cheie – în primul rând, cele economice – să revină unor personalităţi recunoscute. Cert este că tratativele s-au prelungit, generalul respingând ferm mai multe nume avansate de Mişcare pentru preluarea anumitor ministere, întrucât nu avea încredere în aptitudinile acestora. Intenţia sa de a substitui membrii Legiunii cu experţi şi militari a întărit convingerea gardiştilor că generalul urmărea limitarea participării lor la guvernare, motiv pentru care aceştia au protestat vehement . Mai mult, pentru a exercita presiuni asupra generalului, Horia Sima a convocat în data de 13 septembrie 1940 o adunare la care au luat parte zeci de mii de membri ai Legiunii. Nu era vorba de un marş asupra Capitalei – aidoma celui organizat de „cămăşile negre” asupra Romei în 1922 – dar în percepţia Conducătorului trebuia să pară ceva asemănător . Acţiunea a avut efectul scontat. În scurt timp generalul a pus capăt tratativelor purtate cu reprezentanţii PNŢ şi PNL şi a adresat Mişcării Legionare un mesaj redactat în termeni calzi, în care făcea referire la Corneliu Zelea Codreanu, numit „Căpitanul vostru de ieri” , ceea ce lăsa de înţeles că, mai devreme sau mai târziu, el intenţiona să revendice şefia Mişcării. La câteva ore după încheierea manifestaţiei, generalul Ion Antonescu a abandonat definitiv idea unui cabinet de uniune naţională, optând în favoarea unui guvern format din militari, tehnicieni şi legionari .

Astfel în cadrul guvernului constituit la 14-15 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu deţine funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, cumulând, totodată, portofoliul Apărării Naţionale. Ministerele economice au revenit unor tehnicieni (în marea lor majoritate neînregimentaţi politic) şi militari: Gheorghe Creţeanu-ministru de Finanţe; Nicolae Mareş-ministru al Agriculturii; Gheorghe Leon-ministru al Economiei Naţionale; Pompiliu Nicolau-ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor; locotenent-colonelul Nicolae Dragomir-ministru al Statului Major Economic (minister nou înfiinţat) iar Mihai Antonescu a preluat conducerea Ministerului Justiţiei. Mişcării Legionare i-au revenit în schimb următoarele departamente: Horia Sima-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri; Constantin Petrovicescu-ministru de Interne; Mihail Sturdza-ministru de Externe; Traian Brăileanu-ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor; Vasile Iaşinschi-ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale; Alexandru Constant-Secretariatul de Stat pentru Presă şi Propagandă Naţională . Deşi în cadrul istoriografiei, în general, s-a acreditat ideea potrivit căreia Legiune a obţinut majoritatea portofoliilor, examinarea listei noilor miniştri infirmă această opinie. Repartizarea portofoliilor între legionari, pe de o parte, respectiv tehnicieni şi militari (ce alcătuiau polul antonescian din guvern), pe de altă parte, era echilibrată. Această apreciere este întărită de faptul că Legiunea deţinea doar un singur minister de importanţă „strategică” – cel de Interne – dar şi în acest caz titularul propus de Legiune, generalul Constantin Petrovicescu, era dublat de un om de încredere al Conducătorului, locotenent-colonelul Alexandru Rioşanu, ce îndeplinea funcţia de subsecretar de Stat pentru Poliţie şi Siguranţă. Surprinzătoare a fost însă numirea lui Mihail Sturdza în calitate de ministru de Externe, în condiţiile în care pentru acest post fusese prevăzut iniţial Gheorghe Brătianu . Atât în cazul lui Mihail Sturdza cât şi în cel al ministrului de Interne era vorba de personalităţi care aduseseră servicii importante în trecut Legiunii, aceasta fiind explicaţia nominalizării lor . Dacă în guvern cele două poluri de putere, antonescian şi legionar, erau sensibil egale din punct de vedere al funcţiilor ocupate, în schimb, în teritoriu situaţia era în avantajul Legiunii, întrucât din cei 45 de prefecţi numiţi în septembrie 1940, unul singur era militar activ, ceilalţi fiind membri sau simpatizanţi activi ai Mişcării Legionare .
Prin urmare cum poate fi caracterizat guvernul şi, implicit, regimul politic instaurat în România în septembrie 1940? În cadrul literaturii de specialitate această chestiune a fost dezbătută pe larg, formulându-se o gamă variată de opinii şi interpretări. În cadrul istoriografiei de sorginte marxistă, regimul instaurat în septembrie 1940 a fost caracterizat drept „dictatură militaro-fascistă” ori „dictatură fascistă” , aceste aprecieri având ca puncte de reper ponderea celor doi poli de putere în guvern, precum şi identificarea eronată a Legiunii drept mişcare fascistă. În perioada postdecembristă unele lucrări au utilizat termenul de „dictatură legionară” , în timp ce istoriografia occidentală a susţinut că regimul instaurat în septembrie 1940 dispunea de doi centri de putere, astfel că nu putea fi considerat dictatură militaro-legionară şi cu atât mai puţin dictatură legionară . În fapt, era vorba de un regim politic dictatorial, hibrid, caracterizat de coabitarea a două grupări cu concepţii politice diametral opuse , concepţii ce aveau să iasă în scurt timp la suprafaţă şi să provoace disensiuni majore, ce au culminat cu evenimentele violente din ianuarie 1941. În ceea ce priveşte rolul jucat de Reich în schimbările politice majore intervenite în septembrie 1940 se poate afirma că acesta a fost minor, departe de importanţa atribuită în unele lucrări. În esenţă, Germania a susţinut preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, întrucât acesta a garantat respectarea angajamentelor asumate la Viena în 30 august 1940 şi s-a declarat de acord cu orientarea politicii externe spre Reich. În privinţa cooptării Legiunii la putere, Berlinul a manifestat rezerve, în primul rând, datorită calităţii îndoielnice a conducerii acesteia. Chiar dacă a acceptat în cele din urmă formula guvernamentală constituită la 14-15 septembrie 1940, Berlinul a decis să urmărească cu atenţie evoluţiile politice din România şi să intervină în cazul în care interesele sale vitale – economice şi militare – ar fi fost periclitate.

Schimbarea regimului politic în România. Constituirea guvernului naţional-legionar-septembrie 1940 (partea IV)

În urma schimbării de regim politic intervenită în toamna anului 1940, opinia publică internă şi observatorii externi erau frământaţi de o întrebare: era viabilă această nouă formulă politică dat fiind faptul că între cele două grupări din interiorul guvernului naţional-legionar existau diferenţe semnificative, atât în privinţa obiectivelor urmărite, cât, mai ales a metodelor utilizate. Preocupaţi de această chestiune, Conducătorul statului, respectiv Horia Sima, au publicat în presa vremii numeroase comunicate care încercau să acrediteze imaginea unităţii şi a înţelegerii depline ce domnea între cele două tabere. De exemplu, apelurile semnate de comandantul Mişcării Legionare recunoşteau faptul că Legiunea ajunsese la guvernare „prin înţelepciunea Conducătorului statului şi şef al regimului legionar, generalul Ion Antonescu”. În replică, şeful statului solicita legionarilor „recunoştinţă şi credinţă faţă de generalul Antonescu, pentru că i-a înălţat şi onorat cu participarea la guvernarea ţării” . Dincolo însă de „pretinsa unitate” şi „colaborare” atât de mediatizate de presa vremii, un observator imparţial şi atent al evenimentelor politice desfăşurate în România la sfârşitul lunii septembrie şi în cursul lunii octombrie 1940 ar fi constatat că bătălia pentru obţinerea puterii totale în stat demarase, opoziţia latentă dintre Conducătorul statului şi Mişcarea Legionară transformându-se treptat într-o confruntare făţişă şi dură.
Disensiunile dintre generalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară apărute la scurt timp după constituirea guvernului naţional-legionar s-au manifestat pe fondul concepţiilor diametral opuse privind politica internă, structurile economice precum şi reformele ce trebuiau aplicate în cadrul societăţii româneşti şi ritmul în care acestea urmau să fie implementate. Divergenţele s-au reflectat în mod pregnant în cadrul schimbului de scrisori desfăşurat în cursul lunii octombrie între generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare. Cămăşile verzi reproşau Conducătorului statului faptul că refuza să transpună în practică prevederile decretului din 14 septembrie 1940 cu privire la instituirea statului naţional-legionar şi a monopolului politic al Legiunii, în condiţiile în care generalul permitea în mod tacit existenţa şi funcţionarea în continuare a vechilor partide politice şi se opunea categoric înfăptuirii aşa-numitei „revoluţii legionare” . În schimb, generalul Ion Antonescu, fire conservatoare şi autoritară, străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, acuza conducerea Gărzii de instituirea unei dualităţi la nivelul structurilor de conducere politice şi economice ale statului, ce paraliza practic întreaga activitate a acestuia, solicitând în termeni fermi separarea actului de guvernare de activitatea de partid şi, îndeosebi, concentrarea întregii puteri în stat în mâna unui singur om . Relaţiile dintre cele două grupări aflate la guvernare s-au deteriorat iremediabil în cursul lunii noiembrie pe fondul abuzurilor legionare şi a accentuării îngrijorătoare a radicalismului Gărzii de Fier. Profund nemulţumită de poziţia deţinută în cadrul guvernului şi, mai ales, de „tutela” exercitată de generalul Antonescu, Mişcarea Legionară şi-a intensificat presiunile în vederea cuceririi monopolului politic total în stat şi a înfăptuirii revoluţiei legionare. „Dezideratele” Gărzii de Fier intrau, însă, în contradicţie flagrantă cu programul politic al Conducătorului statului, axat pe ordine, linişte şi muncă, ce reprezentau în opinia acestuia din urmă elemente indispensabile realizării obiectivelor politice interne şi externe ale noului regim: depăşirea dificultăţilor economice şi politice create de cedările teritoriale şi afluxul de refugiaţi, respectiv redobândirea provinciilor pierdute în vara aceluiaşi an în favoarea URSS şi Ungariei. În ecuaţia confruntării Antonescu-Legiune existau însă mai mulţi factori ce puteau înclina balanţa disputei într-o parte sau alta, influenţând astfel deznodământul final: controlul asupra Ministerului de Interne, poziţia Armatei române, respectiv atitudinea Reich-ului şi a serviciilor germane din România faţă de lupta pentru putere ce se desfăşura la nivelul conducerii politice din România.
În momentul constituirii guvernului, Legiunea insistase în mod deosebit pentru obţinerea portofoliului Internelor, mai ales că experienţele nefaste prin care trecuse în cursul regimului autoritar carlist demonstraseră în mod dureros importanţa acestui resort . După multe pertractări, generalul Ion Antonescu a acceptat în cele din urmă ca acest minister strategic să revină Gărzii – în persoana generalului Constantin Petrovicescu, simpatizant al Mişcării Legionare – dar neavând încredere în acesta l-a dublat cu un om de încredere – locotenent-colonelul Alexandru Rioşanu – care, în calitate de subsecretar de Stat, exercita controlul asupra Poliţiei şi Siguranţei. Nemulţumită de această situaţie, Legiunea a iniţiat o serie de schimbări în cadrul Ministerului de Interne, având ca scop înlocuirea personalului considerat „compromis” cu membri ai Mişcării Legionare. La scurt timp după preluarea puterii, respectiv la 17 septembrie 1940, legionarul Alexandru Ghica l-a înlocuit pe colonelul Petre Cameniţă în calitate de director general al Poliţiei din cadrul Ministerului de Interne, iar colonelul în rezervă Ştefan Zăvoianu a preluat la 4 octombrie 1940 conducerea Prefecturii Poliţiei Capitalei, astfel că începând cu luna octombrie 1940 Ministerul de Interne a devenit practic un fief al Legiunii . În paralel cu aceste măsuri, a fost înfiinţat – după model nazist şi cu sprijinul nemijlocit al SD, respectiv Gestapo – un corp auxiliar de poliţie, aşa-numita Poliţie legionară , ce dispunea de o reţea proprie de agenţi formată îndeosebi din elemente dubioase. În urma numeroaselor excese comise, ea a devenit în curând simbolul terorii legionare, încă din luna octombrie 1940 întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă . Poliţia legionară s-a remarcat, totodată, şi printr-o febrilă cursă a înarmărilor ce s-a produs pe două căi importante: 1) însuşirea armamentului Poliţiei şi Jandarmeriei din Basarabia şi Bucovina depozitată la Siguranţa generală; 2) comenzile de armament efectuate în Germania (revolvere „Walther”) şi Elveţia (pistoale-automate „Bergmann-Mauser”). Potrivit anchetei efectuate de autorităţi în urma îndepărtării de la putere a Gărzii de Fier armamentul comandat nu a fost repartizat gardienilor publici sau Corpului Detectivilor „care erau deja înarmate, ci cu aceste revolvere s-au înarmat organele legionare care făceau parte din instituţiile poliţieneşti” . Există indicii ce relevă faptul că livrările de armament către Mişcarea Legionară au fost intermediate de reprezentantul SD în România, SS-Obersturmführer Otto Albrecht von Bolschwing, respectiv de însărcinatul special al Poliţiei de Siguranţă, SS-Hauptsturmführer SS Kurt Geißler, probabil cu aprobarea lui Reinhard Heydrich şi Heinrich Himmler . Prin urmare nu trebuie să surprindă faptul că numărul incidentelor comise a crescut în mod exponenţial, ceea ce a dus la dezbateri politice furtunoase în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri. Conducătorul statului le-a imputat miniştrilor legionari incapacitatea de a face faţă cerinţelor impuse de guvernare şi abuzurile comise de cămăşile verzi – principalii vizaţi fiind ministrul de Interne Constantin Petrovicescu şi ministrul de Externe Mihail Sturdza – cerându-le în repetate rânduri reinstaurarea ordinii, respectarea legilor şi pedepsirea neîntârziată a celor vinovaţi. Evident, aceste solicitări au fost – în cel mai bun caz – ignorate de cei cărora le fuseseră adresate.


În ceea ce priveşte poziţia armatei române faţă de confruntarea dintre partenerii de guvernare, istoriografia a acreditat două versiuni. Majoritatea lucrărilor ştiinţifice sau memorialistice ce au analizat acest subiect au formulat opinia potrivit căreia Armata română a fost imună faţă de „virusul legionar”, afirmaţie argumentată prin intermediul reacţiei acesteia în cursul evenimentelor din ianuarie 1941, când, la ordinele Conducătorului statului, a înăbuşit cu fermitate puciul Legiunii. Chiar dacă a fost admisă existenţa anumitor simpatii faţă de Legiune în cadrul corpului de ofiţeri, subofiţeri şi a trupei, totuşi această simpatie nu a fost în măsură să afecteze sentimentele nutrite de marea majoritate a armatei care a respins ideologia cămăşilor verzi . De partea cealaltă, memorialistica legionară a încercat să demonstreze contrariul, afirmând că Mişcarea Legionară s-a bucurat de adeziunea trupei, subofiţerilor, ofiţerilor tineri şi inclusiv a unei părţi din corpul de comandă superior, fără a oferi însă explicaţii pertinente cu privire la cauzele care au determinat în final „defecţiunea” armatei în cursul evenimentelor din ianuarie 1941 . Credem că cele două versiuni prezentate anterior nu corespund întru totul realităţii, problema raporturilor dintre armata română şi Mişcarea Legionară în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 fiind mult mai complexă. În mod paradoxal, în pofida prestigiului său incontestabil, generalul Ion Antonescu nu s-a bucurat la început de sprijinul necondiţionat al armatei. Datorită firii sale autoritare şi impulsive generalul îşi crease de-a lungul timpului numeroase adversităţi în cadrul corpului de ofiţeri superiori (porecla sa de „câine roşu” fiind mai mult decât elocventă în acest sens), dar ca urmare a măsurilor ferme adoptate pe parcursul guvernării naţional-legionare în vederea reorganizării şi redresării Armatei, precum şi a îmbunătăţirii situaţiei materiale a corpului de ofiţeri (asanarea sumelor de bani împrumutate de la „Casa Oştirii” până la 30 noiembrie 1940) el a reuşit să obţină treptat sprijinul şi respectul castei ofiţereşti , fapt ce se va dovedi deosebit de important în ecuaţia confruntării cu Mişcarea Legionară.
Dimpotrivă, Mişcarea Legionară a trecut printr-o experienţă asemănătoare, dar în sens invers. Deşi ea s-a bucurat la începutul guvernării de un capital politic deloc neglijabil în rândurile armatei, ca urmare a opoziţiei sale făţişe faţă de regimul autoritar carlist şi cedările teritoriale din vara anului 1940, pe măsura alunecării spre extremism a Legiunii şi a înmulţirii exceselor comise, ea avea să-şi erodeze, treptat şi ireversibil, capitalul politic obţinut cu multă trudă şi numeroase jertfe. Tensionarea relaţiilor dintre Armată şi Mişcarea Legionară a început să se manifeste odată cu starea de incertitudine şi nesiguranţă creată de arestările şi măsurile arbitrare iniţiate de sinistra Poliţie legionară în vederea pedepsirii celor vinovaţi de represiunile antigardiste, printre care se numărau inclusiv militari (generalii Gheorghe Argeşeanu, Gabriel Marinescu, Ioan Bengliu etc.). Armata era, de asemenea, indignată de imixtiunile cămăşilor verzi în cadrul unităţilor militare şi propaganda legionară ce urmărea denigrarea corpului ofiţeresc şi subordonarea acestei instituţii de către Legiune, prin crearea unei aşa-numite „armate a poporului” . Sesizat în această privinţă, generalul Ion Antonescu atrăgea atenţia încă din octombrie 1940 că dispoziţiile aflate în vigoare interziceau legionarilor „orice amestec în armată”, iar cămăşile verzi care nu se supuneau acestor prevederi legale „nu sunt legionari şi ca atare trebuie predaţi Parchetului” . Cu toate acestea, este neîndoielnic faptul că propaganda legionară a obţinut succese îndeosebi în rândurile gradelor inferioare, ceea ce l-a determinat pe Conducătorul statului să adopte măsuri ferme în vederea stopării acestui fenomen. Astfel în şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 decembrie 1940 el a afirmat în acest sens că: „În ceea ce priveşte politica în armată, am spus, cine este în armată rămâne acolo şi cine este în cuib, la fel. Armata trebuie să se menţină în spiritul ostăşesc. Spiritul legionar este una şi politica de cuib este alta” .

Text istoricul Ottmar Trașcă

2 Comments
  1. Istvan 1 octombrie 2020

    Foarte interesant articolul. Din pacate s-a strecurat o mica greseala: Dictatul de la Viena este denumit in articol “arbitrajul de la Viena”, ca in publicatiile hortisto-fasciste din anii 1940-1945 sau ca in publicatiile comuniste din anii “50 si inceputul anilor “60. Va rog sa efectuati corecturile necesare.

    Reply
    • Tiberiu Fărcaş 1 octombrie 2020

      nici vorba. Ottmar Trasca asa denumeste, arbitrajul de la Viena. Din contra, comunistii au venit cu termenul de Dictat

      Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.