Mircea Eliade, filosoful religiilor si romancierul, indianistul și universitarul, nu mai are nevoie de prezentare. Nepotul său, profesorul universitar Sorin Alexandrescu, la rândul lui autorul unor cărți importante în cultura română, cum ar fi Paradoxul român, este legatarul testamentar, adică cel căruia familia Eliade i-a lăsat în custodie opera și obiecte ale lui Eliade.
În cei 32 de ani de la Revoluție, după ce s-a putut tipări fără cenzură opera lui Eliade, ea a avut un impact foarte mare, în special în intervalul 1990-2005, dar și după. Moda Eliade a fost în primii 10 ani, apoi ea s-a atenuat ca și restul operei interbelicilor, tirajele au scăzut. Opera însă, una fundamentală în cultura română, fie că vorbim de istoria religiilor cât și romane, continuă să fascineze. Edituri ca Dacia, Humanitas, Garamond, Polirom și altele au publicat masiv din Eliade.
Nepotul lui Mircea Eliade, universitarul Sorin Alexandrescu
 
În jurul acestei opere s-a iscat acum un scandal care a ajuns în instanță. Situația a degenerat fiind implicat Mircea Handoca, cunoscut promotor al operei eliadene, decedat, și casa de licitații Historic și Sorin Alexandrescu.
 
Astăzi, Sorin Alexandrescu, nepotul lui Eliade, a ieșit la rampă, pe contul său de facebook, cu precizări ample pe care le redăm integral:
 
”OBIECTUL ELIADE
I.
Sunt fiul Corinei Eliade-Alexandrescu, sora lui Mircea Eliade, deci nepotul lui, ca și al lui Christinel Eliade, soția lui, cea care mi-a lăsat prin testament (întocmit la data de 30 august 1991) drepturile de autor pentru opera acestuia.
Dat fiind noul val de declarații publice în legătură cu texte inedite ale lui Mircea Eliade, mă văd nevoit să ies dintr-o rezervă pe care am considerat-o de normală decență.
Câteva cuvinte despre mine însumi, mai întâi. Am plecat legal la Universitatea din Amsterdam în 1969, pentru a ține cursuri de română ca lector. Acestea s-au prelungit până când, fiind numit profesor titular și organizând acțiuni publice împotriva regimului Ceaușescu, am cerut și am obținut cetățenia olandeză la data de 14 februarie 1986. Autoritățile române mi-au aprobat, la cererea mea, renunțarea la cetățenia română, în data de 20 noiembrie 1986.
În martie 1989, a doua zi după o acțiune de protest anticeaușist pe care l-am organizat la Haga, mama mea a fost lovită la București, pe zebră, de o mașină care a dispărut apoi imediat. Niște necunoscuți au dus-o la Spitalul de Urgență Floreasca. Familia m-a anunțat. Am cerut viză de urgență de intrare în România, care mi s-a dat la Haga numai după o intervenție în Parlamentul olandez. La București am locuit la Ambasada Olandei, la invitația ambasadorului Coen Stork, un mare prieten al democraților români de atunci, ca și al meu personal. În oraș am fost urmărit permanent, drept pentru care, la cererea ambasadorului, îi dădeam telefon din oră în oră, pentru a-i spune unde sunt. La Urgență, mama era în comă, legată la aparate de respirație artificială. Nu știu dacă m-a recunoscut. Viza de ședere era doar de 48 de ore. Urma să plec înapoi seara. Apartamentul mamei rămânea gol. Cu câteva ore înainte de plecare, am realizat că, în aceste condiții, orice hoț putea fura nu numai lucruri din casă – ele de altfel nu erau de mare valoare –, ci și hârtiile rămase de la Mircea, depozitate în pivniță. I-am chemat atunci pe soții Handoca, declarați prieteni ai mamei și ai întregii familii, mai ales ai lui Mircea Eliade, și i-am rugat să le păstreze ei și, dacă va fi posibil, să le facă cunoscute ori să le publice, dar cu înștiințarea și acordul meu (Eliade murise în 1986, Christinel trăia încă la Chicago). Mircea Handoca publicase diferite texte în anii precedenți, cu acordul lui Mircea, așa că era și pentru mine, ca să zic așa, un om de încredere. O oră mai târziu am plecat la aeroport, tot într-o mașină a Ambasadei Olandei. A doua zi, la Amsterdam, la ora 6 dimineața, am fost sunat de Ambasada României, care m-a anunțat sec că mama murise în acea noapte. Am întrebat vocea – nu se prezentase – cum de știa. Am fost anunțați telefonic, mi-a răspuns, sec, și a închis. Mi-am dat seama ca mama fusese decuplată de la respirația artificială curând după plecarea mea din Otopeni.
Nu mi-amintesc să mai fi avut relații cu Handoca după aceea. În 1989, a doua zi după executarea lui Ceaușescu, am sosit la București cu un grup de ziariști olandezi și am publicat cu ei, zilnic, 2-3 pagini din NRC Handelsblad, cel mai important cotidian olandez, despre ce se întâmpla aici. Am locuit tot la Ambasada Olandei. Nu cred că l-am văzut pe Handoca atunci, poate i-am dat telefon, nu mai știu. Din Olanda aflam însă din când în când, uneori chiar de la el, ce publica despre și de Eliade. Am locuit în continuare la Amsterdam, unde am ieșit la pensie de la Universitate în 2002, în ultimi ani cu ½ normă, deoarece am fost și consilier pentru Cultură și învățământ al președintelui Emil Constantinescu. După aceea am înființat la Universitatea din București, împreună cu colegi universitari, Centrul de excelență în studiul imaginii, CESI, unde lucrez și acum cu doctoranzii mei.
În 1988, Handoca publicase Romanul adolescentului miop. În 1995, am aflat însă că scosese, la editura Garamond, Huliganii și că primise, conform contractului (a cărui copie o am), 200.000 de lei drepturi de autor, ceea ce era ilegal. Am avut o discuție dură, după care am rupt orice fel de relații, precizându-i din nou că, în conformitate cu testamentul lui Eliade și apoi al lui Christinel Eliade, soția lui, numai eu aveam dreptul, ca moștenitor, de-a semna acorduri de publicare. Când l-am întrebat de vechile documente luate de la familia mea, mi-a spus că le dusese la Biblioteca Academiei și BCU. Nu am mai avut după aceea niciun contact cu Handoca (a murit în 2015), nici cu familia lui.
Abia acum un an, cercetând lucrurile la Biblioteca Academiei, am aflat că manuscrisele Eliade nu fuseseră „cedate”, ci vândute de Handoca, și anume, pe 17 iulie 1987, pentru 75.000 lei, pe 24 octombrie 1989, pentru suma de 34.940 de lei, și pe 12 decembrie 1989, pentru 135.875 de lei, total 245.815 lei – o sumă extrem de mare atunci, toate cu rapoarte detaliate de achiziție, semnate de diverși funcționari de la BAR, inclusiv directorul, socotit un mare om de știință, Gabriel Ștrempel. Nu am mai cercetat rapoartele, probabil comparabile, de la vânzările altor manuscrise Eliade la BCU.
Nu am încercat să vorbesc cu fiul lui Mircea Handoca ori cu alți membri ai familiei. Nu-mi face plăcere. Mircea Handoca a fost odată un editor sârguincios și grație ambiției lui – ajutată, sau nu, oficial, nu știu – cunoașterea vieții și a operei lui Mircea Eliade în România a progresat mult. Nu pun în cumpănă această calitate cu aviditatea de bani, gata la orice ilegalitate, de la bătrânețe. Oricum, se vede că treaba este acum decizia casei Historic, după ce a fost a generației următoare din familie. Nu cunosc Historic și nici n-am încercat s-o cunosc; am avut contact doar prin avocați.
Mircea Eliade, în tinerețe
II.
Despre decizia casei Historic de a pune în vânzare diverse obiecte, documente și texte ale lui Mircea Eliade, pe lângă cele ale altor scriitori, am aflat din presă. Nu am fost anunțat, nici consultat de nimeni în prealabil. Dat fiind situația, inclusiv o mare emoție publică, am apelat la firma de avocatură Mușat & Asociații, din București, pentru a mă ajuta. Aceasta a oprit inițial vânzarea obiectelor Eliade de către Historic, printr-o Ordonanță președințială (din 11 decembrie 2019), dar casa de licitație a căpătat apoi la Apel câștig de cauză (6 aprilie 2020). Discuția legală s-a purtat asupra întrebării dacă dreptul meu de proprietate intelectuală asupra conținutului textelor Eliade, dat de primirea drepturilor de autor de la Christinel Eliade, include, sau nu, proprietatea fizică asupra obiectului material care exprimă acest conținut. Avocații mei, ca și eu însumi, am considerat că primul îl include pe al doilea, pentru că nu există decât prin acest al doilea. Cum am spus, acest punct de vedere a fost acceptat în primă instanță, dar avocații lui Historic au făcut Apel și l-au câștigat. Mai rău a fost că acest Apel nu includea și dreptul meu de-a face din nou Apel împotriva lui; decizia era deci definitivă. În acest fel, nu a avut importanță că deținerea fizică asupra „obiectului” fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca strict pentru editare, în împrejurările descrise mai sus, și nu cedată definitiv. Handoca, vânzând unele texte, ca și Bibliotecile publice, cumpărându-le, au încălcat împreună dreptul moștenitorilor lui Eliade; eu, neștiind nimic de acele tranzacții, nu le-am putut contesta la momentul respectiv. S-ar zice deci că marii cotrobăitori prin hârtii au știut lecția manipulării lor extrem de bine!
III.
Oricum, „piața Eliade” a devenit astfel una extrem de bănoasă. A apărut și un muzeu la Craiova. Am fost invitat, dar am evitat contactul. Nu știu nimic despre cei care l-au creat. Am devenit prudent. Toate aceste operații au ceva în comun: sunt interesate de proprietatea asupra obiectului, nu de înțelegerea sensului lui. Eu, dimpotrivă, sunt interesat în primul rând de sensul lui, dar numai cu respectul proprietății legale!
Sorin Alexandrescu”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.