Cronică de film: „The Grand Budapest Hotel”

Esenţial

Ion Indolean, student anul III la Filmologie,  a văzut filmul Grand Hotel Budapest. Vă invităm să citiţi o cronică a acestei pelicule în rândurile de mai jos.

Pelicula rulează la cele două cinematografe din Polus şi Iulius Mall, iar programul se poate consulta aici

În The Grand Hotel Budapest, regizorul Wes Anderson se joacă încă o dată și își invită spectatorii să ia parte la o lume deosebit de pestriță. Ce face este de o frenezie întâlnită tot mai rar într-o industrie bazată vizibil pe seriozitatea unor subiecte din care eroismul protagonistului și clişeul aferent nu lipsesc. Deseori, temerea unui rezultat diferit până la o presupusă nevandabilitate irosește premise promițătoare. Regizorul în cauză nu are această frică şi îşi „pune pe masă” tot arsenalul, mizând pe el până la capăt.

Grand Budapest Hotel 2

Comercialismul tiparizant şi promovator de liniaritate, potrivit pentru stagnarea intelectuală a maselor – căutată de liderii noștri, cei care au puterea decizională – nu e prezent.

Cazul de faţă, particular(izat), e produs cu mână auctorială. Anderson creează de plăcere, pentru propriul deliciu şi din nevoia de-a rupe convenţia. Pleiada de actori de primă mână oferă lucrării un aer de basm, iar povestea (și rezolvarea ei) trec pe plan secund. Întâietate are atmosfera acestei lumi imaginate, plină de referințe istorice și filmice, pe care le simțim, dar uneori nu le putem concretiza. Adică, de fapt, nu vrem să le desluşim pe de-a întregul.

Narațiunea orbiteaza în jurul lui Gustave H. (Ralph Fiennes), concierge-ul enigmatic, amabil şi eficient al hotelului Grand Budapest, aflat într-o țară europeană fictivă, în interbelicul târziu (1932). Gândit ca o poveste în ramă dublă, filmul începe în prezent, când o tânără domnişoară citeşte o carte. E scrisă de cel care în rama mijlocie (1968) îl ascultă pe domnul Moustafa (F. Murray Abraham) şi a lui neobişnuită poveste. Cei doi iau masa în salonul pustiu al întreprinderii. Clădirea e tot mai ocolită de glamour-ul din trecut, despre care acest arab cu alură de prinţ îi povesteşte autorului, interpretat cu o anumită reținere de Jude Law.

Grand Budapest Hotel 1

În ciuda caracterului presupus alambicat, povestea e prezentată cu claritate. Oricum, partea tehnică-estetică primează şi pe alocuri minunează. Vorbim de un tip de film în care forma e îndeajuns de lucrată şi expusă relaxat, încât lipsa unui fond masiv nu este o problemă. Modul de folosire al luminilor; mişcările camerei și decupajul cinematografic (ce au fost facilitate de directorul de imagine, Robert D. Yeoman); decorurile elegante cu o doză considerabilă de fantezism; stropul de bandă desenată imprimat anumitor scene; jocul cu aer domnos al actorilor; replicile amuzante, ironic-clişeice; intrarea asumat-glumeață în scenă a personajelor sunt elemente care leagă această lucrătură. Anderson, cu tact şi răbdare, ne atrage în lumea lui. Nu se grăbește, dar nici lent nu e, găsind ritmul potrivit.

Cele o sută de minute sunt destule pentru un demers închegat, articulat, care se sprijină pe  un ritm alert, susținut neîntrerupt, prin evenimente și decoruri care mai de care mai glossy.

Grand Hotel Budapest e un exemplu de cum trebuie folosite resursele date de progresul tehnologic. Zoomurile, travelingurile, celelalte tipuri de mișcări operate, montajul, tehnica narativă, sunt toate sprintene și oferă dinamicitate unei întâmplări ce-și împrumută detaliile de peste tot: seria James Bond, Gosford Park, Pulp Fiction, Night Train To Munich, The Imaginarium of Doctor Parnassus, nenumărate filme cu evadări și lista poate continua până la epuizare. Referențialitatea masivă nu-i stârpește stilul lui Anderson. Dimpotrivă.

Fiecare cadru e atent compus și se poate reprezenta singur, la fel cum, adunate toate, formează un bloc complex, materie dură, în care expeditiv sunt discutate subiecte mari: lupta pentru succesiune, natura umană, obtuzitatea nazismului – cu trimitere parodică către orice formă de totalitarism. Sunt teme grele, de sinteză existențială. Putea fi inoportună atingerea lor, dar alegerea unei maniere ludice de-a le ataca, minimalizează spre zero riscurile.

În permanență, asistăm la un colaj multicolor, în care aproape că simțim odorul fin al lui Gustave, cel care-i este șef, apoi frate de sânge, lui Moustafa. Rezolvarea e puțin prea facilă, dar, în fond, se pliază pe calapodul filmului. Așa cum Hitchcock se rezuma la a prezenta o stare de fapt, la fel, Anderson, se mulțumește corect să ne lase să-i descoperim lumea și fetișurile dinăuntru, neinteresându-l un scenariu de gen, în care eroul se luptă până în ultima secundă pentru a-și deservi scopul.

Grand Budapest Hotel e o gură de oxigen atât de trebuincioasă venită la pachet cu La Grande Bellezza, Nymphomaniac I si II și Only Lovers Left Alive. E un film pentru care merită să mai mergem în sala de cinema, cea veche, cea cu amintiri și unde au avut, au și vor mai avea loc proiecții ale unor opere rămase în memoria colectivă.

 

Ion Indolean

colaborator Clujulcultural.ro

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *