Îmi spunea un prieten, despre The Book Thief, „uită-te la el, e altceva”. Şi m-am uitat. Într-adevăr, e altceva pentru un public puţin avizat, care consumă film doar la multiplexuri. Dar pentru un cinefil cât de cât în temă cu producţiile pe acest subiect, e în primul rând o poveste consumată, transpusă pe ecran într-o manieră standardizată, cu prea mult sunet extradiegetic şi cu momente dramatice forţate, alături de o imagine desaturată atât cât să imprime un aer vetust. Nimic mai mult. Fiind o chestiune ofertantă – dar pe care personal o cred epuizată de sutele de pelicule precedente –, al Doilea Război Mondial are de această dată protagonistă o fetiţă la-nceput analfabetă, care descoperă pe parcurs plăcerea cititului şi totodată ajunge să înţeleagă lumea şi contextul în care trăieşte. Totul se bazează pe răsturnări de situaţie şi senzaţia că oricând poate să se întâmple ceva grav, dar pelicula semnată Brian Percival e departe, să zicem, de Schindler’s List. Atât ca valoare, dar şi ca premisă.

Liesel Meminger e despărţită de mama ei (pe temeiuri politice) şi ajunge să trăiască într-o familie adoptivă, unde matriarhalitatea este la ea acasă. Hans Hubermann (Geoffrey Rush) e condus cu mână forte de Rosa (Emily Watson), soţia sa permanent îmbufnată. Pe parcurs, cei trei deja amintiți îşi pun integritatea în pericol, când îl ascund în beci pe Max Vandenburg, un evreu aflat pe fugă. Cum e de aşteptat, între cei doi nou-veniţi în casa Hubermann se leagă o prietenie ce sfidează diferenţa de vârstă şi preceptele sociale ale vremii. Asistăm la chiar mai mult de atât, când el îi devine un fel de mentor și frate mai mare. Polaritatea dintre Rosa şi Hans e menită să creeze momente tensionate. Sistemele lor diferite de gândire îi stingheresc pe cei din jur, dar şi pe noi, spectatorii. El e împăciuitorul, puerilul, jucăuşul, spontanul, înţelegătorul, pe când ea e vocea raţiunii, antipatica, nesuferita, care trebuie să ţină rânduială în haosul nazist. Între timp, începe şi conflictul armat, iar lucrurile devin tot mai (vrut-căutat) tensionate.

the book thief 7

Însă nu şi în reşedinţa Hubermann, unde sunt trăite momente de basm. Cel puțin pe moment. Hans cântă la acordeon, Max face oameni de zăpadă în subsolul cel friguros, Liesel fură cărți din bibliotecile personale ale celor bogați, pentru a se delecta și a-i delecta pe ceilalți. E un fel de Robin Hood al tipăriturii. Singura care nu pare mulțumită de atmosferă e Rosa, care contestă activităţile acestea relaxante. Însă izbucnirile ei sunt mai mult o încercare regizoral-scenaristică de-a nu transforma filmul într-o sărbătoare continuă. Ea e mereu încordată, chiar şi când nu ar avea motive să fie aşa, ceea ce imprimă un aer forţat, artificial.

Astfel, se creează un microcosmos menit să evidenţieze moduri diferite de relaţionare cu acea cumplită conflagraţie, care a lăsat urmări până în prezent. Problema e că din secunda întâi, preconizezi cam ce se va întâmpla, cum vor decurge evenimentele, în ce registru vor fi ele prezentate. Pe sistem bildungsroman, toate personajele suferă schimbări majore de concepție personală, acestea ducând la consolidarea unor caractere ce pot fi anticipate din start. Chiar și acțiunile pe care le înfăptuiesc sunt de factură matematică pură, fără a transmite pic de emoţie. Nimic din ce vedem nu e spontan ca și construcție, ceea ce clișeizează supărător povestea. O reduce teribil.

Ion Indolean

colaborator ClujulCultural.ro

student, anul III, filmologie, UBB.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.