Cronică de film. „Into the White” – atunci când adeziunea încetează să mai conteze

A 7-a Esenţial

Pentru că discutăm de-un film istoric, ce prezintă un eveniment mai puţin cunoscut, e important de precizat contextul. Anul e 1940, conflagraţia e în toi, iar totul se-ntâmplă în îndepărtata şi friguroasa Norvegie, pe care nemţii şi britanicii se luptă s-o cucerească – cam unilaterală chestiune, nu? Povestea e singularizată de Horst Schopis, Josef Schwartz şi Wolfgang Strunk, nazişti care se prăbuşesc într-o mare de zăpadă, fiind dintr-o dată puşi faţă-n faţă cu natura. La puţin timp, îşi face loc un al doilea moment de cotitură, când Charles P. Davenport şi Robert Smith caută refugiu într-o baracă din mijlocul pustiului şi dau pestre cei trei. Urmează o joacă de-a ostaticii, cu tente diverse, trecându-se uşor de la clipe ludice la unele grave.

Totul se bazează pe prestaţia actorilor, ce interpretează personaje extrem de diferite, cu adeziuni şi abordări opuse şi cu probleme care ies la iveală pe măsură ce avansăm în interiorul evenimentelor, bazate pe un fapt real. E important acest detaliu, cu atât mai mult cu cât opţiunea regizorală e să-l specifice la început. Dintr-o dată, devenim ataşaţi de subiect, din moment ce e istorisirea unor oameni care trăiesc lângă noi şi pe care poate i-am văzut pe stradă sau la alimentara. E vorba de relaţionare, de intimitate, iar poate tocmai de aceea avem de-a face cu un mod de relatare destul de insensibil. E asumat aşa, pentru a ne lăsa să tragem singuri concluziile.

Into the White still

Ce-i leagă pe eroii noştri e strădania de-a trăi în continuare. Cadrul e unul tipic pentru cinematografia recentă. În cel puţin jumătate de duzină de producţii din ultima decadă s-a abordat tema „prieteniei imposibile” între militari, pe fondul unui sau altui război. Să ne gândim doar la multipremiatul No Man’s Land. Ineditul vine din ritmul lent, albul zăpezii, dar nu şi din absurdul situaţiei – care, cum spuneam, începe să devină redundant la nivel filmic. Conflictul e mocnit şi e alimentat de remarcile răutăcioase azvârlite de ambele tabere. Încet, însă, umanitatea iese la suprafaţă, iar coabitarea pare inevitabilă şi chiar plăcută. La fel şi simţul practic.

Scenariul e destul de logic şi acoperă cam toate chestiunile de interes pentru situaţia dată: politică, maşini, femei, sport. Problema stă tocmai în schematizarea care produce momente aride şi clişeizate, în special în a doua parte, când tensiunea scade, aşa că se cere introdus un element deranjant pentru bioritmul stabil(it). În schimb, tensiunea e creată bine în ansamblul ei – chiar dacă uneori e forţată, dat fiind orizontul restrâns al barăcii. Prin ea, regizorul Petter Næss evidenţiază corect – însă destul de detaşat – tipologia celor două naţionalităţi în cauză. Cel puţin, cum este ea receptată la nivel global. E o concepţie generală atribuită la nivel personal. Germanii sunt tipicari, reci, obtuzi, pe când englezii sunt glumeţi, sprinţari, cu spirit de aventură şi plini de viaţă. Pe ei, co-supravieţuirea îi face mai receptivi, mai dipsuşi să se ajute şi să-şi uite – sau cel puţin să-şi dea la o parte – culoarea politic-ideologică de care aparţin. Pe noi, ne face să conştientizăm încă o dată inutilitatea conflictului armat. Oriunde, oricând, oricare i-ar fi scopul.

Pelicula rulează săptămâna aceasta la Cinema Victoria (marţi 15.00, 20.00, miercuri 17.30, joi 15.00, 20.00, bilet 10 lei) şi  Cinema Florin Piersic  (14.00,  bilet cost 10 lei)

poz-â ion4

Ion Indolean (Foto), 

colaborator Clujulcultural.ro

student, Anul III, Facultatea de Teatru şi Televiziune, UBB.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *