18 iulie 2014

Cronică de film. În ordinea dispariţiei – cine urmează?

By In A 7-a, Actualitate

Kraftidioten, sau În ordinea dispariţiei (iată un titlu de film tradus în română cu pricepere şi cu o oarecare subtilitate, chiar dacă expresia e preluată mot-a-mot din engleză), a rulat la TIFF 13, iar acum revine pe ecranele naţionale.

În Cluj, va rula la cinema Victoria şi ar trebui să atragă fanii producţiilor de acţiune, în special cei care îndrăgesc categoria revenge-movies. Pentru că despre asta vorbim.

Povestea e pe cât de simplă, pe atât de vandabilă. Îşi trage seva din tiparul unui Jocuri, poturi şi focuri de armă sau, de fapt, din orice film bine făcut cu gangsteri, sânge şi mulţi oameni ucişi, dar se singularizează prin faptul că acţiunea are lor în friguroasa şi tipicara Norvegie. Deci, personajele sunt departe de stilul mediteranean, oriental sau anglo-saxon, des-zeflemitor, pe undeva relaxat, chiar şi când vine vorba de crime sau răfuieli între clanuri mafiote. Aici, totul e mult mai rece şi mai dur; mai pe bune, în definitiv.

Nils e jucat cu multă forţă, dar şi cu o oarecare lipsă asumată de resurse, de Stellan Skarsgård. Își concepe astfel personajul pentru a-l face mai credibil și, poate, mai ancorat în realitatea nordică, dar şi pentru a putea oferi dezumanizarea suferită pe parcurs. Protagonistul (un bărbat onorabil, respectat și distins de societate) începe o cursă pe care unii ar numi-o nebună după răzbunarea fiului omorât în prima secvență a narațiunii. Eu aș numi această cursă iluzorie; totuşi, trebuie făcută pentru împăcarea cu sinele, ceea ce-i anulează orice emoţie umană şi îl animalizează.

in ordinea disparitiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe parcursul poveștii, Nils evoluează (sau involuează?) și se pliază pe cerinţele noului lui „rol social”, de ucigaş de ocazie, fiind purtat de norocul începătorului. Trimiterea la şi, de fapt inevitabil, preluarea stilului fraţilor Coen (şi ne gândim la Fargo) este evidentă şi a fost discutată de mulţi alţii, înaintea mea, aşa că mă rezum la a o menţiona, doar. Numai spaţiul monumental, plin de albul nămeţilor, alătură cele două pelicule în cauză; la nivel vizual, bineînţeles, pentru că şi pe partea evenimenţială putem vorbi despre o serie de similitudini. Mă opresc însă aici, cu referinţele, terminând cu Kill Bill, de unde e împrumutat, la nivel stilistic, insertul cu numele scris a celor ce se prăpădesc.

Tabloul periplului lui Nils e completat de doi mari mahări ai drogurilor, aflaţi în conflict. Unul (sârbul Papa) e interpretat de Bruno Ganz cel care a jucat, printre multe altele, în minunăția Wings of Desire, iar celălalt (veganul Greven) de Pål Sverre Hagen. În jurul lor, aghiotanţi cu porecle haioase sunt prezenţi să umple spaţiul filmic şi să distreze (atât auditoriul, cât şi celelalte personaje) prin prisma acestor apelative ale lor.

În ordinea dispariţiei, ajunge să fie o dramă cu accente comice specific nordice (adică serioase şi ele, până la ciudăţenie şi anormalitate din punctul de vedere al receptării comicului de către un balcanic sau un sud-european). E plină de întâlniri întâmplătoare, dar decisive, de crime sângeroase şi transpuse pe ecran la un nivel estetic ridicat, de paranoia datorată nesiguranței pentru propria viață, de identităţi confundate şi de mult, mult, alb.

 

Text de Ion Indolean

colaborator clujulcultural.ro

 

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.