Cronică de film. America, umorul și actorii

Esenţial
Universitarul Doru Pop, de la Facultatea de Teatru şi Televiziune a UBB, autorul unui volum important despre noul val al filmului românesc , editat recent în Statele Unite ale Americii,  a scris pe blogul său dedicat cinematografului,  o cronică a celui mai recent film românesc, intitulat America, Venim!,  care va intra de vineri, 19 septembrie, în sălile de cinema. Pelicula a avut ieri seară avanpremiera la Cluj-Napoca în prezenţa regizorului,  iar apoi va fi prezentat  într-un turneu în 40 de oraşe. Regizor al filmului este Răzvan Săvescu iar producător Tudor Giurgiu.
Filmul va putea fi vizionat de mâine la Cinema Florin Piersic.
Clujulcultural.ro preia cu acordul autorului această cronică de film, care este un text critic, bine argumentat şi util pentru înţelegerea acestei comedii simpatice care a avut avanpremiera la TIFF 2014.

„America, umorul și actorii 

Umorul lipsește din România de o bună bucată de vreme. Și se pare că va mai lipsi. Nu știu unde și cum ne-am pierdut simțul umorului, dar știu că toți încercăm să îl regăsim. Asta se străduie și Răzvan Săvescu să facă în America, venim (2014) – să recupereze spiritul de glumă al cinemaului mioritic. S-au mai făcut filme distractive cu români în America, întreaga serie a westernurilor cu ardeleni din anii 70-80 dovedește că mitul american poate fi o sursă de divertisment. De altfel premisa acestui film este excelentă – o trupă de actori din Târgoviște ajunge în Statele Unite pentru un spectacol „Caragiale”, dar eșuează într-un turneu cu poezii și melodii pentru „sufletul românesc”. Aceasta este baza multor filme de comedie – se numește tehnica „fish out of the water” – în care un personaj (sau mai multe) sunt plasate în contexte în care acesta nu este în mediul său.
america-venim

 

 

 

 

 

 

 

Datorită acestui element, filmul nu e lipsit de energie comică. Unele secvențe sunt chiar pline de haz; așa este cazul scenei din aeroport, când actorii români dau iama prin mâncarea adusă de acasă ori situația pasională dintre o vampă americană (jucată de Mia Furlan) și un actor român care nu vorbește o boabă de engleză. Din păcate aceste episoade umoristice nu converg către o structură narativă coerentă. O lecție pe care ar fi trebuit să o învețe Săvescu de la Michael Arndt este unitatea de acțiune comică. Deși inițial – ca și familia Hoover care își duce fetița supraponderală la un spectacol de miss, actorii români pornesc într-o călătorie prin America – situațiile în care aceștia sunt puși nu conduc, într-un crescendo al arcului narativ, spre un deznodământ neașteptat. Dimpotrivă, totul se termină incoerent (cu trupa navingând pe un iaht în jurul statuii Libertății), fără un punct culminant comic și cu atât mai puțin tragi-comic.

Agest tip de narațiune aparține unui gen cinematografic bine consolidat – road trip comedy, comedia de călătorie. Printre preferatele mele se numără producții precum Little Miss Sunshine (2006), National Lampoon Vacation (1983) și chiar Wild Hogs (2007) sau Borat (2006). Regizorul filmului America, venim nu a reușit însă să mă convingă că a văzut vreuna dintre aceste comedii clasice. Pentru că nu numai structura în trei acte este incoerentă, dar și pentru că Săvescu nu a reușit să își depășească limitele de regizor de sitcom – la el hazul este de cele mai multe ori episodic, iar tușele grosiere nu lipsesc. Așa este secvența din clubul de striptis, unde vulgaritatea și neverosimilul iau locul umorului și comediei de calitate. De altfel regizorul de umor „de la bloc” nu ratează niciun stereotip, nu pierde nicio ocazie să elaboreze truisme. Situațiile sale comice includ „homeleși”, striperițe de culoare, droguri și țepari capitaliști, într-o suită de banalități prezentate drept umor.
O altă problemă a acestei producții este la nivel scenaristic. Pentru că, deși fiecare dintre actori, luați în parte, este amuzant, filmului în lipsește cu adevărat ceea ce se cheamă dezvoltare de personaj (character development, pentru fanii metalimbajului americanizant). De exemplu, Mihai Călin, care face rolul unui regizor afemeiat, este când dictatorial, când amabil, când ahtiat după sex, când evaziv, într-un amestec inconsecvent. La fel este cuplul de actori „veterani”, format din Tania Popa și Ion Sapdaru – care mai au și un copil, dus după ei prin străinătate fără nicio noimă. Copilul nu are nicio funcție narativă, nu joacă niciun rol, cu excepția faptului că filmează „aventurile” adulților cu o tabletă Apple (product placement ratat?). Femeia fatală a filmului, Oana Ioachim (actriță, scenaristă și soție!), are și ea un rol caricatural și lipsit de consistență. Gheorghe Ifrim, poate cel mai convingător din toată această distribuție greșit concepută, eșuează adeseori în cuplete umoristice, care nu îi permit să își dezvolte personajul. Nici măcar „duetul” comic dintre Ifrim și Mia Furlan – unde Săvescu demonstrează că știe să construiască și comic de limbaj – nu este susținut până la capăt, la rândul lui și acest fir narativ este încheiat în grabă și incoerent.

Cadre de atmosferă excelente

Unul dintre punctele forte ale filmului este calitatea cinematografică adusă de Liviu Mărghidan, care construiește excelente cadre de atmosferă. Poate că tehnica utilizată de Mărghidan în Marilena de la P7 ar fi potențat mai bine dinamica filmului.
Poate că, dat fiind finalul deschis spre un potențial sequel care (cel mai probabil) se va numi Spania, venim, producătorii vor ține cont de faptul că scenariul comic are niște reguli binecunoscute. Comicul nu apare numai din glumițe și situații hazoase, ci dintr-o structură narativă construită coerent. Și, dacă tot era vorba despre Caragiale, măcar o lectură a structurii comediilor lui I.L. ar fi ajutat la elaborarea unui film care să readucă spectatorii români în sălile de cinema pentru filmul românesc.

3 thoughts on “Cronică de film. America, umorul și actorii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *