1 iulie 2014

CRONICĂ de CARTE. #Il pendolo di Foucault, #U.Eco sau De la Abulafia la Pentium II

By In Actualitate, Carte

Cartea asta te face praf. Am citit-o întâia oară în urmă cu 13 ani. Tocmai ce trecusem de o apocalipsă dezamăgitoare (- prin lipsă) și eram cu nasul înfundat în cursul de filosofie comparată pe care ni-l ținea cu mare patos profesorul-profet Virgil Ciomoș. Ce-mi aduc aminte e că la vremea aia eram plictisit de Kant (apoi ”criticul rațiunii pure” a devenit o obsesie de viață) și neavând chef de comparații filosofice avansate, pierdeam nopțile în fața calculatorului meu nou, Pentium II, unde testam procesorul de 900 mhz pe un joc (- și el obsesiv), diablo 1. După vreo două săptămâni de nopți pierdute însă am terminat și jocul iar cheful de Kant și Aristotel tot nu apărea. Și absolut întâmplător am dat peste această carte: Il pendolo di Foucault. De citit nu mai citisem decât Numele Trandafirului și mărturisesc că U. Eco îmi era aproape necunoscut.

coperta12

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oricum, această carte am început să o citesc prin confuzia (- proprie, naivă) pe care mi-a oferit-o titlul, crezând că are vreo legătură cu autorul celebrei lucrări Les mots el les choses (1966). Nici vorbă. Atunci am aflat că în lume sunt 2 Foucault celebri: al doilea (primul de fapt) este inginerul Léon Foucault care prin 1851 expune în Pantheonul din Paris o invenție fascinantă, un pendul al cărui sferă oscilează în jurul propriului ax (invenția descrie rotația Pământului care se mișcă în timp ce punctul de care e legat firul rămâne FIX). Fascinant, mi-am zis! Întregul univers poate fi realmente dominat de un punct fix, – de pornire.

 

Și gata. Ideea m-a cucerit.

 

Apoi aveam să văd, pe măsură ce paginile romanului – cele 700 –  îmi curgeau prin degete până în ființă, că U. Eco crease un roman cum nu mai întâlnisem până atunci (- și până acum). U. Eco manipulează ființa, credința, realitatea, psihoza, Orice-ul printr-o metodă intertextuală, jucându-se efectiv – la Propriu! – cu materiale semiotice printr-o ușurință de invidiat. În spatele acestei ”ușurințe” stau însă 120 de subcapitole care aparțin tot atâtor lucrări ezoterice, de la Corpus Hermeticum până la Cabală, de la lucrări secrete, inițiatice până la filosofi puși în lumina secretă a lumii, pentru că în lume este un Plan secret de care ea (lumea) habar nu are.

 

De fapt, Il pendolo di Foucault, este un fascinant Eight’s Facebook cu de toate: selfiuri, statusuri, attend to invite-uri, likeuri și unlikeuri etc. Și nu întâmplător, căutarea metempsihotică a acestui plan inventat, reinventat, are loc între 2 perioade existențiale: romantismul bibliotecilor și apariția crudă a Abulafiei (- creierul electronic, personificarea calculatorului). Știu ce-o să spuneți: plictisitor, enervant, patetic. Dar nu, universul acestui megaroman trece prin tot ce se poate și nu se poate trece: prin raționalitate discursivă, prin reflectări subtile ale conștiințelor, prin gnoze, magie, ordine cavalerești, alchimie, soteriologie, gnoseologie, logică, matematică, iubitologie, multe alte ”-gie”, baruri, trenuri, beții, beri și coaniace, date enciclopedice infinite dar extrem de precise, sex, femei frumoase, și nu înainte de toate are o aromă subtilă de roman polițist.

Umberto-Eco__Pendulul-lui-Foucault-130

 

Hai să spunem așa: U. Eco reușește să adune în acest roman întreaga hermeneutică a istoriei umane și toată acțiunea se petrece undeva la timpul prezent, vreme de o noapte și o zi când, spune Casaubon, ”am văzut Pendulul” și oricine va fi cuprins ”în vraja acelei molcome respirări”. Construcția romanului este pur și simplu fascinantă, complexă, atrăgătoare ca un fruct oprit. Pentru că vorbim aici despre un fruct oprit în căutarea căruia U. Eco îi pune la drum pe cei 3 searcheri: Casaubon – personaj fără chip dar cu o introspecție perfectă care este aproape obsedat de Templieri și care umple golurile Planului gândind imposibilul; Belbo – cel care o iubește pe Lorenza Pellegrini mai mult decât orice de aceea și trăiește ”într-o lume diferită de a noastră”, ”sau aproape”; și Diotallevi, omul-dumnezeu, un veritabil descifrator al Cabalei.

 

Dar nu vă spun nimic mai mult decât atât: acest Plan, că despre el vorbim, este cel mai complex mecanism care produce mister din câte se pot întâlni. Și o să vedeți ce înseamnă o căutare adevărată, ce înseamnă să descoperi viața, credința, nebunia, frumusețea, plictiseala etc. A cunoaște e mare lucru și credeți-mă, această carte este despre o căutare a cunoașterii, este chiar atât de aproape de găsirea adevăratului nume al lui dumnezeu. Și da, orice s-ar spune, este un roman filosofic prin excelență!

 

Mă încumet să redau un pasaj care mi s-a lipit efectiv de toate celulele creierului:

 

”FILENAME: Ennoia

Tu ai ajuns acasă, pe neașteptate. Aveai iarba aceea. Eu nu voiam, pentru că nu accept ca vreo substanță vegetală să interfereze cu funcționarea creierului meu (ba mint, căci fumez și beau distilate de cereale). Oricum, de puținele dăți când pe la începutul anilor 60 cineva mă provoca să facem un joint, cu hârtie din aia lipicioasă și impregnată cu salivă, ultimul fum fiind tras cu chiștocul înfipt în ac, îmi venea să râd.

Dar ieri mi-o ofereai tu, și am crezut că poate era modul tău de a te oferi, și am fumat cu încredere. Am dansat strâns lipiți, cum nu se mai face de ani de zile, și – ce rușine – în timp ce se învârtea discul cu a patra de la Mahler. Simțeam cum în brațe îmi plutea o făptură străveche, cu chipul blând și brăzdat, de capră bătrână, un șarpe care ieșea din adâncul rărunchilor mei, și te adoram ca pe o mătușică foarte bătrână și universală. Probabil continuam să mă mișc strâns lipit de trupul tău, dar simțeam și că erai gata să te înalți în zbor, te transformai în aur, deschideai porți închise, mișcai obiectele prin aer. Pătrundeam în pântecul tău întunecos. Megale Apophasis. Prizonieră a îngerilor.

Poate că nu pe tine te căutam? Poate că sunt aici numai ca să te aștept mereu pe tine. Oare de fiecare dată te-am pierdut pentru că te-am recunoscut și nu am îndrăznit? Oare de fiecare dată te-am pierdut pentru că, recunoscându-te, știam că trebuie să te pierd?

Dar unde te-ai dus până la urmă ieri seară? M-am deșteptat azi-dimineață și mă durea capul.”

Bota

Poetul Gabriel Bota

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și mai e ceva: ori de câte ori ating această carte, nu mi se mai desprinde de piele, de rațiune, de imaginație! Poate fi citită și recitită într-o mie de feluri și tot de-atâtea ori mai descoperi ceva nou! Acum o citesc a doua oară în ultimele 2 săptămâni și nu știu de ce dar cred că o voi mai citi încă o dată! Poate mă satur!

 

Dacă există perfecțiune, atunci această carte este perfectă!

 

Gabriel Bota, poet

Cluj, 2014

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.