15 august 2014

Cronică de carte. Cea mai minunată neliniște din lume #Iubire #Hanne Orstavik

By In Actualitate, Carte

Cea mai minunată neliniște din lume. O cronica de carte a volumului “Iubire” de Hanne Orstavik

Șosetele astea termice își fac bine treaba. Vântul arctic nu-mi străpunge pielea. Am făcut poze în liniștea somnului. N-am surprins nimic special. Ei s-au trezit târziu, fiecare din alt coșmar. Coșmarul aici e la el acasă. Am fugit peste podul de beton, am fugit printre capetele macabre de cod uscat undeva în josul stâncilor ascuțite de gheață. Pe stradă betonul și casele miros a incest, a depresie, a măruntai pus în saramură. Inima mea nu-i aici, mi-am spus, apoi am deschis sticluța plină de whiskey și am băut-o aproape toată. E 7 dimineața. Autobuzul n-a oprit decât târziu, la întoarcere. După perdeaua grea de zăpadă se vede magazinul mic semnalizat de o reclamă cu 2 becuri arse. Am intrat. Am cumpărat un coș de somon afumat în roșu, banane, sos de pește Candy King, cartofi, ceapă, lapte și alte mărunțișuri. Apoi am trimis 2 cărți poștale. Știam că cineva mă așteaptă. Întotdeauna cineva ne așteaptă. Ce idioți. Deschid ochii. La casa de marcat, o norvegiancă drăguță cu ochii flambați în lumină îmi spune cât am de plată. Plătesc 913 NOK. Ies. Merg. Visez. Coșmar. Perfect. Iubesc. Merg. Ajung. Beau restul de Jameson. Ei sunt fericiți și somnoroși. Mâncăm împreună omletă cu pastă de pește. Afară se pornește o furtună. Mai beau jumate de pahar. Ei adorm. Pe ochelarii lui Ovi au crescut spirale.

poza carte

Sunt aproape de marginea lumii. În Eliassen Rorbuer oamenii sunt fericiți când se întâlnesc. Poate și când sunt singuri. Din când în când, bucăți de gheață cât oul de șoim bat în geamul cu închizători mișto din aluminiu topit. În față am 2 căni și o butelcuță. Din fiecare iau pe rând câte-o gură egală. Cafea apoi whiskey. Am uitat de unde am plecat și nu mă doare unde-am ajuns. Aș face sex. Ceasul din perete s-a blocat. Timpul a dispărut definitiv. Doar apendicele meu vrea să iasă din mine. În rest e bine. Adorm și eu. Poate. Nu știu. Simt. Amestec de stomac învelit în teamă cu o minte limpede învelită în celofan. Mă gândesc la ceva, mai devreme am scris în jurnal toate trăirile obscure, pure ale zilei. Mă tot gândesc la reîntoarceri. Da. La reîntoarceri. Să le ia dracu. Am gust de bomboană cu mentă și eucalipt. Nu știu de unde. Respir. Sunt sclavul propriilor mele decizii. Toți oamenii din viața mea au dispărut în inima pe care o port atârnată de gât, chiar deasupra de mațe, ca un talisman greu. Oamenii sunt grei. Mai beau pe rând câte-o gură egală: cafea apoi whiskey. Deasupra elefanții înoată în cerul de deasupra norilor, sunt și câteva foci verzi și un urs crud. Nimeni nu e surprins de jocul lor. Nimeni nu e aici. La noapte voi crește în propria mea palmă o gaură neagră a viselor.

 

Deschid ochii. Mâinile ating pereții velini ai cărții. Încep să citesc Iubire de Hanne Orstavik.

Încet, cartea curge în mine și eu curg în carte. Ne împreunăm ca 2 îndrăgostiți sub lumina aurorei boreale. Ne simțim și ne atingem delicat. Ne povestim într-o dramă a vieții din care nu se poate scăpa.

 

”Ai patine?”, mă întreabă Vibeke

”Am suflet!” îi răspund eu

”Taci, dar înăuntrul tău lasă lucrurile să vorbească!”, mai adaugă Vibeke

”Nu voi pleca, oamenii uită că trebuie să aștepte”, și imediat tresar.

 

E noapte. Aici e cea mai minunată neliniște din lume.

 

Gabriel Bota

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.