23 iulie 2014

Cronică de carte. Ce dracu vreau de la viața mea?

By In Actualitate, Carte

Clujulcultural.ro continuă cronicile de carte “altfel”. După  cronica la Pendulul lui Foucault, vine rândul unei alte cărţi provocatoare, “L-am servit pe regele Angliei”, de Bohumil Hrabal, renumit prozator şi dramaturg ceh.

Citiţi mai jos această cronică scrisă de poetul clujean Gabriel Bota, directorul Festivalului de Carte Transilvania, ce va avea loc în luna octombrie la Cluj.

L-amservitperegeleAngliei5-pic

“Ce dracu vreau de la viața mea, asta m-am întrebat când am ajuns prima dată în Praga, era noapte, ningea ori ploua nu mi-am dat seama oricum aveam un noiembrie greu în sânge și mintea se pregătea să hoinărească, mai mult decât de obicei, pe străzile brune și alunecoase ale orașului născut din paleolitic și nu-mi amintesc de ce fugeam atunci de fapt știu însă nu vă povestesc aici, voi aștepta altă ocazie, așa că m-am grăbit către prima gură hâdă de metrou, am coborât scările abrupte la 70 m sub râul Vltava și am revenit din subteranul lumii la stația Mustek foarte aproape de turnul de 10 etaje Jindisska, o clădire încruntată și doborâtă de un verde-maro care-ți ducea privirea pe vremea execuției ereticului Hus, și nu m-am oprit, mi-am lăsat pașii să prindă din urmă un viitor de care nu eram sigur pe ritmul clopotelor de 3 tone ce scruntau urechea de metal și piatră a centrului vechi și mi se părea că nu am ce să găsesc oriunde m-aș duce, nici telefon nu aveam, nici direcție, nici conținut, nici punct fix, mergeam, doar mergeam, pentru că mi-am dat seama că în orașul ăsta se poate merge așa în neștire și cineva te va opri la un moment dat și s-a întâmplat chiar lângă podul Carol, în complexul de clădiri din stânga de unde pornește un gang lung și întunecos care duce la muzeul torturii, undeva, sub o poartă de ulm încrustată cu 2 lei forjați, cineva m-a întâlnit, mi-a zâmbit cu palma dreaptă puțin umedă trecută cu grijă peste o frântură din obrazul meu stafizit, apoi m-a chemat și eu nu m-am împotrivit, am călătorit vreme de un infinit în subconștient, am băut tone de absint, am fumat în neștire vorba lui Pitiș din ”pipe uriașe”, ea era acolo înduplecată îmblândzindu-mă și nu-mi venea să zic nimic, cred că nici n-am zis, oricum de-atunci n-am mai spus prea multe, mă mir și că vă spun vouă ceva, și când m-am trezit după 3 zile ca d-zeu, am plecat neștiind prea multe despre oraș și nici despre ce vreau de la viața mea, ”vă ajunge”?

Călătorie imaginară în Praga

Când am ajuns acasă mi-am adus aminte de cartea lui B. Hrabal, “L-am servit pe regele Angliei”, carte pe care mi-o recomandase un prieten ”obsedat” de literatura scriitorulul ceh și bun am zis, dacă nu am văzut Praga cu ochii atunci măcar să o văd în paginile unui roman și am început s-o citesc și iar vreme de 3 zile am ”călătorit” neîncetat fără somn și apă fiindcă stilul lui Hrabal nu te lasă nicicum să respiri, te pălmuiește efectiv cu imagini construite fără pauze, te duce și te readuce la introspecții aproape hazlii asupra propriului tău Eu încât Jung și Freud ar fi fost năuciți complet, te face să-ți dorești să ajungi la finalul vieții perene doar pentru a putea să-ți spui povestea proastă, neproastă, cuiva, pentru că romanul ăsta despre asta vorbește, despre povestea unei vieți banale fără să te lase să crezi că viața e banală, o incredibilă biografie a lui ”Oricare” care poate fi un ”oricine”, o poveste de viață crudă, sfântul observator neclintit din noi care face haz de el însuși, povestea unui chelner, personaj ”fără carne” dar cu dorința de a reuși, în viață! cum unde, care profită de norocul imprevizibilului univers și observă de fiecare dată cum imposibilul devine posibil, pentru că imposibilul devine posibil când nu-l aștepți, doar atunci când nu-l aștepți, iar chelnerul nostru mic de statură nu așteaptă nimic dar vrea ceva ce este încrustat în adn-ul ființei, vrea să aibă un scop și mare surpriză îl găsește și gustă fiecare plăcere, cu poftă din Carnea sfântă de bordel pe care o presărează cu flori, îl duce în brațe pe Bambino di Praga și îl servește pe împăratul Abisiniei de la care primește o medalie care devine emblema reușitei sale și iubește o nemțoaică nazistă cu care are un copil oligofren, rod nereușit al construcției ariene, apoi nu se oprește, mai găsește o dată imposibilul posibil, și încă o dată până când se întreabă ceva, dar asta vă las pe voi să descoperiți pentru că merită să deveniți Altcineva sau să rămâneți Oricare preț de 3 zile cât vă ia să citiți această carte a lui B. Hrabal, promit că nu stați mai mult timp departe de facebook și tv, și-apoi îmi veți mulțumi și eu vă voi spune ”v-am zis eu?” și ne vom întoarce fiecare la jucăriile noastre împăcați cu ceea ce suntem și nu putem fi, ”vă ajunge?”

Bohumil HRABAL

Bohumil Hrabal

 

Și-acum să vă conving și cu o frântură de text și stil: ”și eu m-am ridicat și am îmbrățișat-o, și mă simțeam mare, și înainte de a pleca i-am întins două sute de coroane pe care ea n-a vrut să le primească, dar eu i le-am lăsat pe masă, și, ieșind de la Paradisu` aveam senzația că măsor, pe puțin, un metru optzeci și i-am mai strecurat o hârtie de o sută și doamnei de la Paradisu`, care scosese capul din spatele ferestruicii sale și se uita la mine prin sticlele ochelarilor, ca să mă vadă cât mai bine… și, în toiul nopții, am părăsit locanta și peste străduțele întunecoase și pustii ale orașului coborau de sus toate luminile scânteietoare ale boltei înstelate, dar eu nu vedeam nimic altceva decât toate florile pământului – gălbenele și ghiocei și toporași și ciuboțica-cucului și pintenul-cocoșului – toate florile pământului împletite împrejurul pântecelui domnișoare cu părul bălai…”

 

Vă ajunge?

 

Cronică de Gabriel Bota

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.