24 iunie 2019

Cronică de carte. Ce ai face dacă ai mai avea 10 zile de trăit?

By In Carte

După volumele Le viking rose/Vikingul roz, romanul de debut apărut în 2012 în Franța, Crimă în doi și Asasinul de la ultima pagină, urmează Viața ca un selfie, cel de-al patrulea roman al scriitorului Cristi Lavin, apărut în anul 2016 la editura Crime Scene Press.

Din cele precizate în prefață, acest volum ar fi fost scris în zece zile.

Cristi Lavin propune prin acest volum o dezbatere interesantă: „Ce ai face dacă ai mai avea zece zile de trăit?”. La ce te-ai gândi? Cu cine ai vrea să vorbești? Pe ce ți-ai cheltui banii adunați cu greu într-o viață de om, oricât de scurtă ar fi fost ea?

Acțiunea romanului începe abrupt: „Doctorul mi-a mai dat zece zile de trăit. Nici n-ai timp să te sinucizi… […]”, într-o încăpere a unui spital, denumită sugestiv „Cimitirul Vesel”.

„Denumirea fusese împrumutată de la necropola maramureșeană, dar nu fiindcă pacienții aflați în stadiul terminal ar fi fost prea veseli; căci, în afară de cei câțiva care mai erau capabili să facă haz de necaz, majoritatea era deja în moarte clinică”.

Astfel, personajul principal al acțiunii, se află într-un salon unde moarte este iminentă, deoarece suferă de o boală rară, FFI (Insomnie Familială Fatală). Cartea este împărțită în zece capitole, care ilustrează fiecare dintre cele zece zile cât mai are de trăit. Prins între cei patru pereți, cu încă câțiva pacienți care nu mai au prea multă viață în ei, Cristi Lavin se întoarce la acea perioadă a vieții lui care l-a marcat complet. Își amintește despre prima și singura lui iubire, Luiza, și prietena ei cea mai bună, Cristina, ambele îndrăgostite de profesorul cu care făceau meditații pentru admiterea la Medicină.

Desigur, acțiunea romanului nu se bazează doar pe amintirile personajului principal, ci intervin o serie de întâmplări chiar în „Cimitirul Vesel”, prin care se arată, de multe ori, situația dezastroasă din spitalele din România. Personajul, desigur, fiind pe patul de moarte, are timp să mediteze la viață și la moarte, venind cu idei filozofice care, deși oarecum necesare, se întind pe pagini întregi, ceea ce ar putea să plictisească cititorul.

Alternând spațiul interior, cu focalizare pe relația bolnăvicioasă între cele două prietene, profesorul Zăgrean și el, Cristi Lavin, care permite o viziune de ansamblu asupra problemelor de abuz care sunt neglijate de cele mai multe ori de autoritățile române, cu cel exterior, care reprezintă mica încăpere destinată persoanelor pe moarte, autorul reușește să creeze suspans și să impună o fluiditate narațiunii care curge firesc și natural.

În salon este adusă o tânără, Miruna, paralizată de la gât în jos, cu propriul ei trecut zbuciumat, care, însă, pare puțin neverosimil. După ce își pierde copilul și apoi soțul, începe să practice sporturi extreme, mai exact bungee-jumping cu coarda elastică. Din prea mult entuziasm, la o astfel de săritură țipă, provoacă o avalanșă de stânci, care ridică nivelul solului cu aproximativ un metru. Dă cu capul și rămâne paralizată.

În salon apare și un preot, legătura cu divinitatea, care, de fapt, îl provoacă să scrie despre trecutul său, fiind un „trăgaci” pentru gândurile care îl invadează. La sfârșit află, de fapt, că preotul era doar un pacient de la psihiatrie. Aflarea acestei vești pare să rupă orice legătură pe care personajul, Cristi Lavin, ar fi putut să o aibă cu divinitatea, motiv pentru care decide să își ia viața, aruncându-se de la ultimul etaj, împreună cu Miruna, care se dovedește a fi liantul care leagă trecutul său de prezent.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.