24 mai 2019

Clash of Kings de Paolo Carlomè la Filarmonică

By In Muzica

Vineri, 24 mai, de la ora 19.00, la Filarmonica de Stat ”Transilvania”, sub bagheta dirijorului David Crescenzi, vor avea loc două ”ciocniri” muzicale importante: una a regilor (Clash of Kings de Paolo Carlomè) și una a binecunoscutelor clanuri rivale – Capulet și Montague (prin câteva selecţiuni din Suitele nr. 1 şi nr. 2 din baletul Romeo şi Julietade Prokofiev). În plus, îl vom avea invitat pe violonistul Francesco Ionașcu, pentru a interperat alături de Orchestra Filarmoniii Concertul nr. 1 pentru vioară de Prokofiev.

În ceea ce privește ”ciocnirea regilor”, respectiv lucrarea ”Clash of Kings” a lui Paolo Carlomè, aceasta, deși este compusă recent (în 2014), ea ”ne duce într-o eră îndepărtată, evocând conflictele pentru titlu între suveranii titani. Masiva prezenţă a fanfarei de alămuri şi a percuţiei de-a lungul întregii piese, cu scurte şi intense momente de calm şi reflecţii, fac din ideea originală o realitate”. (Paolo Carlomè) Ca și în arta cinematografică, unde ”Game of Thrones” are un succes fulminant, se simte și în muzică nevoia resuscitării unor mituri/lumi îndepărtate.

A doua lucrare a serii este Concertul nr. 1 pentru vioară de Serghei Prokofiev, interpretată de Francesco Ionașcu, alături de orchestră. Acest concert a fost compus într-o perioadă în care, în Rusia, izbucnea Revoluția Rusă, ce a pus capăt domniei ţariste şi a avut drept consecinţă preluarea puterii de către Lenin şi bolşevici. Pentru Prokofiev a fost însă o perioadă prolifică, iar în lucrare nu se simte deloc agitația țării sale. Prokofiev avea 24 de ani, iar Concertul dezvăluie din plin latura lui sensibilă, stimulată în parte şi de circumstanţele biografice în care a fost scris. În ciuda implicării Rusiei în Primul Război Mondial, Prokofiev nu şi-a întrerupt deloc munca, din contră: în vara anului 1914, s-a retras, împreună cu mama sa, într-un sat din Caucaz, unde a avut o aventură cu o fată numită Nina Meşcherskaia. Ea provenea însă dintr-o familie bogată, care nu voia ca fiica lor să aibă de-a face cu un nonconformist ca Prokofiev, astfel că relaţia celor doi a fost oprită. A fost în timpul acelor luni când Prokofiev a schiţat tema cu care se deschide Concertul. Au trecut apoi doi ani, timp în care Prokofiev a scris baletul Povestirile bufonului pentru celebrul impresar Serghei Diaghilev (fondatorul companiei Les Ballets Russes) şi opera Jucătorul. De-abia în 1917, s-a reîntors la Concertul pentru vioară, în timpul unei călătorii pe râurile Volga şi Kama.

Din câte se pare, planurile lui Prokofiev erau să scrie un scurt concertino bazat pe tema schiţată cu trei ani mai devreme în Caucaz. În cele din urmă, lucrarea imaginată avea să se dezvolte într‑un concert amplu, al cărei nucleu rămâne această temă ce traversează toate cele trei părţi ale Concertului.

Publicul de la premiera din Paris, obişnuit ca muzica modernă să conţină elemente de şoc, n-a răspuns pozitiv la lucrarea lui Prokofiev, care era, pur şi simplu, prea romantică. Mai mult, compozitorul Georges Auric a caracterizat-o printr-un adjectiv care nu l-a măgulit deloc pe compozitorul rus: „mendelssohniană”. Însuşi Prokofiev vorbea despre creaţia lui ca fiind caracterizată de patru epitete de bază: clasic, modern, motoric şi liric. Ele sunt fericit îmbinate în Concertul pentru vioară, iar compozitorul foloseşte indicaţii de expresie ca sognando (visând) sau narrante (explicând că pasajul trebuie cântat „ca şi cum ai încerca să convingi pe cineva de ceva”).

În memoriile sale, violonistul Joseph Szigeti – care a prezentat lucrarea pe scene din Europa, America şi Uniunea Sovietică – nota că lucrarea l-a fascinat prin „amestecul de naivitate de basm şi sălbăticie îndrăzneaţă în formă şi textură.”

              Încheiem seara tot cu Prokofiev, prin câteva selecţiuni din Suitele nr. 1 şi nr. 2 ale baletului Romeo şi Julieta.

Baletul Romeo şi Julieta a fost compus după întoarcerea lui Prokofiev din lumea occidentală, între anii 1935/1936. Împreună cu familia, a locuit la rezidenţa de vară a colectivului Teatrului Bolşoi, în Polonevo, unde Prokofiev lucra într-o cabană alăturată clădirii principale. Înota în râul Oka, juca tenis şi volei şi socializa cu dansatori şi cântăreţi celebri. Aici a scris Romeo şi Julieta, celebra poveste shakespeareană despre o dragoste clandestină. Jurnalele lui Prokofiev sunt o sursă excelentă dacă vrem să aflăm cum se raporta compozitorul la artă: pentru el, creativitatea era întruchiparea forţelor divine. Talentul lui primit de la Dumnezeu venea mână în mână cu responsabilităţi uriaşe: viaţa sa servea artei, nu invers, iar acest lucru îl determina să-şi asume riscuri care sfidau logica exterioară. Aşa se explică finalul fericit pe care îl gândise pentru Romeo şi Julieta („Oamenii vii pot dansa”, spunea Prokofiev, „dar morţii nu pot în timp ce zac la pământ”) şi care i-a înfuriat pe sovieticii purişti de aşa manieră încât i-au cerut să-l modifice conform originalului lui Shakespeare.

Drumul spre scenă al baletului a fost extrem de dificil. Reacţia negativă iniţială a fost, după Prokofiev, cauzată de coregrafia anacronică (la acea vreme, direcţia în baletul din Uniunea Sovietică era înspre o pantomimă melodramatică la care Diaghilev şi Les Ballets Russes renunţaseră demult) şi de abordarea învechită şi ea a pieselor dramaturgului englez. Prokofiev nu era un artist care să se conformeze normelor, dimpotrivă. Forţele politice însă i-au curmat ambiţiile, iar premiera a fost amânată la nesfârşit. Iniţial, ar fi trebuit să aibă loc la Bolşoi în stagiunea 1936/1937, dar arestarea şi executarea directorului general al teatrului, Vladimir Mutnïkh, a zădărnicit toate planurile. Baletul era asociat cu un „inamic al statului” (Mutnïkh) şi, în plus, implica otrăviri, crimă şi luptă de clasă. Cu alte cuvinte, total nepotrivit într-o perioadă care celebra aniversarea a 20 de ani de la Octombrie roşu. Ba mai mult, Platon Kerjenţev, şefului Comitetului de Afaceri Artistice, a concluzionat că Prokofiev avea nevoie de o ghidare ideologică. Baletul a fost imediat scos din repertoriu  şi au trebuit să treacă ani şi multiple revizuiri ale partiturii ca Romeo şi Julieta să devină una dintre cele mai de succes piese din creaţia lui Prokofiev.

Premiera nu a avut loc la Moscova, ci la Brno (decembrie 1938), iar baletul nu a fost reprezentat integral, ci au fost alese doar cele mai relevante momente. Datorită restricţiilor politice, Prokofiev nu a fost prezent. Puţin peste un an (ianuarie 1940), Romeo şi Julieta a fost prezentat şi în Rusia, mai precis la Baletul „Kirov” din Leningrad (de altfel cei care-i comandaseră lucrarea lui Prokofiev de la bun început), cu legendara Galina Ulanova în rolul Julietei. De‑abia în 1946, baletul a ajuns şi la Bolşoi, an în care Prokofiev a extras şi cea de-a treia suită, pe lîngă primele două care existau deja demult.

Pianist, dirijor de orchestră şi de cor, David Crescenzi a început să studieze la Conservatorul din Pesaro, specializîndu-se ulterior în instrumente de orchestră, pian, muzică corală şi dirijat coral. Timp de mai mulţi ani a fost asistent şi colaborator al lui Alessio Vlad şi elevul lui Gustav Khunn, la care a frecventat, între anii 1993 şi 1996, cursurile de perfecţionare „După amieze muzicale” din Milano. Datorită activităţii sale pe parcursul a două decenii, s-a consacrat mai întîi ca pianist acompaniator şi maestru locţiitor în diferite teatre si festivaluri lirice, atît în Italia, cît şi în străinătate, iar actualmente ca dirijor de orchestră şi maestru de cor.

Printre realizările sale cele mai semnificative amintim colaborarea cu Teatrul Operei din Cairo, în calitate de dirijor invitat, între anii 1998 si 2003, unde a pregătit şi dirijat Bărbierul din Sevilla, Contract de căsătorie, Domnul Bruschino de  Rossini, Elixirul dragostei de Donizetti, Tosca de Puccini, Bal mascat, Aida şi Rigoletto de Verdi. Începînd cu anul 2014, este Director Artistic şi Dirijor Principal al Operei din Cairo.

Între anii 1999 şi 2001 a fost Maestru de Cor la Teatrul „Carlo Felice” din Genova, iar în stagiunea 2004/2005 a fost locţiitorul Directorului Muzical de la Teatrul „San Carlo” din Napoli. La Doha a dirijat Aida (2002), Ibn Sina de Michil Borstlap (2003) şi Aspire de David Krane cu ocazia deschiderii Jocurilor Olimpice Asiatice (2005).

Din anul 2002 colaborează cu Opera Naţională Română Timişoara, unde a dirijat spectacolele de operă Nunta lui Figaro de Mozart, Bărbierul din Sevilla de Rossini, Aida, Rigoletto, La Traviata, Nabucco, Trubadurul, Otello, Bal mascat, Attila de Verdi, Carmen de Bizet, Tosca, Turandot, Boema, Madame Butterfly, Gianni Schicchi de Puccini, Cavalleria rusticana de Mascagni, Paiaţe de Leoncavallo, Adriana Lecouvreur de Cilea şi Gioconda de Ponchielli. Sub bagheta lui au evoluat nume importante de talie internaţională, dintre care îl amintim pe basul Roberto Scandiuzzi în premiera operei Faust de Gounod şi în opera Attila de Verdi.

A dirijat, în cadrul Operei Naţionale din Bucureşti, opera Rigoletto în luna aprilie a anului 2006, iar succesiv a pregătit şi dirijat premiera operei bufe Nunta lui Figaro de Mozartîn luna decembrie a aceluiaşi an. 

În septembrie 2007 a participat, cu Opera Naţională Română din Timişoara, la Festivalul Internaţional „George Enescu” din Bucureşti, dirijînd Tosca de Puccini, cu o distribuţie internaţională care i-a avut ca protagonişti pe soprana Nadja Michael, baritonul Franz Grundheber şi celebrul tenor dominican Francisco Casanova. În vara anului 2008, pe Arena „Sferisterio” din Macerata, a dirijat în primă audiţie absolută în Italia Neues vom Tages de Paul Hindemith.

Din anul 2008, este dirijor invitat al  Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, iar din 2017 Directorul Artistic al instituţiei.

În cadrul stagiunilor 2011/2013, a fost invitat de către Opera Naţională Română din Iaşi pentru a dirija Boema de Puccini, Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto, Nunta lui Figaro, premierele operelor Bărbierul din Sevilla şi Aida. În ianuarie 2012 a întreprins un turneu în Germania şi Franţa cu Bergisch Symphoniker Orchestra din Köln, unde a dirijat Aida, Otello şi Recviemul de Verdi.

Colaborează frecvent cu Orchestra Radio, Filarmonica „George Enescu” şi Opera Naţională din Bucureşti şi cu Filarmonica „Transilvania”. De asemenea, începînd cu această stagiune, este dirijor principal la opera din Düsseldorf. Recent, a dirijat la Opera de Stat din Hanovra premiera operei Madame Butterfly.

Francesco Ionaşcu

Francesco Ionașcu s-a născut la Veneţia, în 1991, într-o familie de muzicieni. A început studiul muzicii la vîrsta de 4 ani, iar cel al viorii la 6 ani la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj, unde i-a avut profesori pe Mariana Suma, Ioan Moldovan, Valeriu Maior și  Robert Truț. A absolvit apoi studiile de licenţă la Royal College of Music din Londra, la clasa profesorilor Natalia Lomeiko și Yuri Jislin, cu distincția de „First Class”. De asemenea este absolvent al cursurilor de masterat la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima”, la clasa profesorului Nicușor Silaghi. În prezent este asistent doctorand la aceeaşi instituţie.

Francesco Ionaşcu a susținut, pînă la acest moment, peste 100 de concerte ca solist cu prestigioase orchestre din România și străinătate: London Schubert Players, Bristol Metropolitan Orchestra, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” București, Orchestra Națională „Serghei Lunchevici” Chișinău, Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania”, Orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, orchestrele filarmonicilor din Sibiu, Oradea, Satu-Mare, Tîrgu Mureș, Rîmnicu Vâlcea, Arad şi Bacău. Dintre dirijorii sub bagheta cărora a cîntat îi amintim pe Lawrence Foster, Vladimir Ashkenazy, Sir Roger Norrington, Franz Lamprecht, François Robert Girolami, Alexandru Lăscae, Géza Gémesi, Cristian Mandeal, Sabin Păutza, Mihail Agafița, Horia Andreescu, Petre Sbârcea, Zsolt Jankó, Florin Totan, Ilarion Ionescu-Galați, Tiberiu Soare.

De asemenea, a susținut numeroase concerte în străinătate: Anglia, Germania, Franța, Italia, Spania, Ungaria, în săli şi locuri importante: St. James’s Piccadilly, Steinway Hall, St. Mary Abbots Church (Londra), Tonhalle (Düsseldorf), Ambasadele României din Paris și Londra, Théâtre Municipal „Armand” (Salon de Provence), Teatro „Verdi” (Mantova), Ateneul Român și Sala Palatului (București).

Este laureat a peste 25 de concursuri naționale și internaționale, printre care: Premiul I la BPSE Chamber Music Competition (Londra, 2012), Premiul  III și Premiul Asociației Criticilor Muzicali la Concursul Internațional „Ștefan Ruha” (2008), finalist la „Eurovision Young Musicians” (2006), Premiul II la Concursul Internațional „Jeunesse Musicales” (2005), Premiul I și Premiul Special al Juriului pentru interpretarea piesei Le Streghe de Paganini la Concursul Internațional „Remember Enescu” (2003), Premiul Special al Juriului la Concursul Internațional „Andrea Postacchini” (Fermo, 2002).

A participat la cursuri de măiestrie cu prestigioși violoniști, precum Pinchas Zukerman, Ivry Gitlis, Maxim Vengerov şi Shlomo Mintz. Din anul 2019 este „young‑master professor” în cadrul Festivalului SoNoRo, concert]nd alături de mari artiști: Daishin Kashimoto (concertmaestru al Berliner Philharmoniker), Bernhard Naoki Hedenborg (Wiener Philharmoniker), Alexander Sitkovetski, Diana Ketler, Răzvan Popovici.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.