30 august 2013

Arbitrajul de la Viena, văzut de un intelectual din provincie

By In Clio

Se fac, în 30 august, 73 de ani de la Cel de Al Doilea Arbitraj de la Viena, intrat în istoriografia română de după 1945, influențată și controlată de comuniști,  sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Germania nazistă și Italia fascistă au decis atunci atribuirea către Ungaria a unei mari părți din Transilvania.

Reprezentantul României la arbitrajul de la Viena, Mihai Manoilescu, a leșinat când a auzit verdictul. O zi mai târziu, după un Consiliu de Coroană nocturn, în ciuda protestului vehement al lui Iuliu Maniu, România a acceptat fără să crâcnească arbitrajul, iar apoi s-a retras fără un foc de armă din teritoriul vizat.

Cu un an înainte, Polonia își pierduse ființa statală, dar câștigase respectul întregii lumi, opunându-se chiar și cu șarje de cavalerie mașinii de război germane. Cele mai mari națiuni din Europa Centrală și de Est dăduseră astfel două răspunsuri radical diferite aceleiași amenințări: unii au leșinat prin anticamerele sălilor unde li se decidea soarta, iar ceilalți au murit cu sabia în mână.

Iată ce scria în jurnalul său Ion Fodoreanu, un profesor de liceu din Turda, imediat după ce Carol al II-lea și Consiliul de Coroană au acceptat să cedeze Ardealul de Nord.

„Neamul românesc este sfârtecat de vecinii dușmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă așa de mare contra umanității și civilizației, încât am aștepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm ființa neamului sau să se înduioșeze cel puțin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuși, nimeni nu se mișcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea ușura suferințele printr-un gest ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare și această muțenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nicio considerație din partea niciunui mare popor, pentru că suntem vinovați cu toții, până la ultimul, de nenorocirile noastre.

Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepția noastră de viață. Scopul vieții noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieții noastre erau chiulul, șmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizați, prin școală și propaganda națională, cu idei prea frumoase despre virtuțile neamului nostru, pe care le-am luat de bune și adevărate, le-am pus la căpătâi, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naționale, dar am continuat să trăim și să fim cu totul altfel decât ne afișăm. Și într-o zi miniciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbușit și noi am rămas atâta cât eram, așa cum meritam: niște nemernici, uitați în voia soartei.” (Citat din O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu)

Cel de al doilea arbitraj de la Viena a fost, dintr-un punct de vedere bine conturat de intelectualul turdean, și rezultatul slăbiciunii societății românești. Tragediile care au avut loc ca urmare a sa – masacrele comise de horthyști, dar și cele care au avut loc patru ani mai târziu în Secuime, făcute de români în spirit de revanșă, fuga românilor din nordul  Transilvaniei în sud, și a maghiarilor din sud în nord, pogromul evreilor, evacuarea sașilor bistrițeni etc – au schimbat pentru totdeauna configurația etnică a Transilvaniei de Nord și au marcat, și încă o mai fac, mentalitățile din această zonă.

Textul integral al arbitrajului, în engleză, se găsește aici


Foto: Palatul Belvedere din Viena, locul unde a fost semnat arbitrajul

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.