23 martie 2019

Ana Blandiana: am scris proză ca să nu îmi sacrific poezia

By In Carte

Poeta Ana Blandiana a afirmat, vineri seara, în cadrul conferinţei “Nu sunt scriitor, sunt numai poet”, pe care a susţinut-o la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, că a început să scrie proză după ce împlinise 30 de ani şi după ce publicase cinci sau şase volume de poeme, din dorinţa ca realitatea, cu sensurile ei maculatoare, să nu-i intre în poezie şi să o sacrifice.

“Am început să scriu proză într-un moment în care am simţit că trebuie să pun între realitate şi poezie mai mult decât meditaţiile pe care le publicam săptămână de săptămână în revistele literare. Mai precis, am simţit că dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg – ceea ce nu puteam să fac decât în proză -, realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poezie, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-a încărcat minereul de fier. Era o obligaţie pe care o aveam în egală măsură faţă de poezie şi faţă de realitate. Pentru că în mod evident realitatea trebuia exorcizată prin scris. Şi dacă nu mă hotăram să folosesc mijloacele de îngânare ale prozei, nu-mi rămânea decât să asist la sacrificiul poeziei, obligată să alunge demonii transformându-se în înger exterminator”, a spus Ana Blandiana.

Cunoscuta poetă s-a destăinuit că a avut întotdeauna convingerea că în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie, iar ea avea nevoia să se cureţe de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în ea.

“Aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta ca în Taina Botezului: “Mă leapăd de Satana!”, sugerâd realităţii să se lepede la rândul ei. Şi chiar dacă sugestia nu a fost niciodată urmată, urmele ei rămase pe hârtie sunt nu numai semnul încercării de exorcizare, ci şi dovada refuzului ei de a se lăsa exorcizată. Răul descris îşi pierde puterea de manipulare, iar umbrele fantastice pe care silueta lui le proiectează sub lumina cuvântului îl demască şi îi dau înţeles”, a mai afirmat poeta.

Despre proza sa, Blandiana a spus că este important să nareze nu întâmplări, ci obsesii, fiind o proză a cărei autenticitate nu constă în priceperea de a copia realitatea, ci în încăpăţânarea de a-i da un sens.

“Scriu proză cu o anumită mirare, în umbra mereu ciudată a întrebării ‘ce caut eu aici?’. Există în scrisul meu un anticorp care elimină cu de la sine putere prea strânsa legătură cu istoria. Din toate suferinţele din jur transpare în pagina mea numai suferinţa în sine, o suferinţă cotropitoare, dar lipsită de determinări. Disperată şi umilită, fac tot ce pot pentru a fixa, pentru a trece oricât de ilicit, şi chiar cu riscul de a sparge oglinda liniştită a artei, cât mai multe elemente concrete, dar ceva mai adânc şi nepasionat din mine, ceva mai indiferent la clipă şi chiar la timp îmi spune că totul se întâmplă astfel spre salvarea mea”, a spus poeta.

Ana Blandiana a explicat că există însă şi un motiv de cu totul altă natură care a determinat-o să scrie proză: “Versuri n-am scris niciodată când am vrut eu, niciodată nu am luat un creion şi o hârtie hotărându-mă să scriu un poem. Au fost în viaţa mea perioade în care am scris ca în transă, fără să ştiu cu un minut înainte ce voi scrie, perioade de plenitudine aproape miraculoasă, de fericire aproape violentă, care se sfârşeau întotdeauna brusc cu sentimentul că nu se vor repeta niciodată, că asta a fost tot ce mi-a fost dat, că în faţa mea pe hârtie se află tot ce conţineam fără să ştiu întreaga mea substanţă pe care nu voi mai fi în stare să o regenerez. Dar eram într-adevăr eu autorul acelor pagini din moment ce nu-mi explicam cum s-au născut şi nu eram în stare să imaginez altele? Şi apoi deodată fără să mă întrebe o nouă viitură de cuvinte şi viziune inunda totul cu o fericire pe care nu o mai crezusem posibilă şi care după un timp înceta la fel de brusc cum începuse. Şi aşa mai departe. (…) Căci dacă a fi poet este un destin, un noroc sau o nenorocire, care este deosebirea între năzdrăvan şi nezdravăn, a fi scriitor este o profesiune. A fi scriitor profesionist este o calificare, a fi poet profesionist este un nonsens”.

În finalul conferinţei, Blandiana a subliniat că după atâţia ani în care nu scrie doar poezie şi în pofida ecourilor critice favorabile de care s-au bucurat cărţile de proză şi numeroasele lor traduceri în alte limbi, aproape nimeni nu o consideră prozatoare.

“Dincolo de o anumită frustrare, rămâne uimirea. Ştiam, şi credeam că ştiu numai eu, că a fi poet şi a fi scriitor sunt două noţiuni extrem de diferite, aproape opuse. Dar nu mă gândisem niciodată că privite dinafară ele ar putea fi simţite ca incompatibile. Chiar dacă nu sunt un prozator care scrie şi versuri, sunt cu siguranţă un poet care scrie şi proză. Iar această proză are dreptul să fie înscrisă şi să concureze cu şanse egale în toate competiţiile prozei ca şi când ar fi scrisă de cineva care ar fi doar scriitor. Ceea ce nu se întâmplă, pentru că nu ştiu inventa nimic, nu ştiu decât transcrie ceea ce trăiesc. Nu sunt scriitor, sunt numai poet, din păcate, aşa cum cineva vinovat pentru mai multe capete de acuzare trebuie să execute doar pedeapsa cea mai grea, mie mi se iau în seamă doar cele mai misterioase şi mai greu explicabile dintre pagini. Poezia este cea care mi-a dat ca pe un al şaselea simţ sentimentul prezenţei altuia în lumea înconjurătoare: altul mă priveşte din pietre, din plante, din animale, din nori, un altul, care numai în clipele de mare oboseală, se numeşte nimeni”, a afirmat poeta.

Conferinţa “Nu sunt scriitor, sunt numai poet”, în care poeta a vorbit despre felul în care se simte împărţită între poezie şi proză şi în ce măsură ca poet a simţit la un moment dat nevoia să scrie şi proză şi de ce a rămas totuşi la poezie, a fost dedicată Zilei Internaţionale a Poeziei, care este marcată în data de 21 martie şi a fost susţinută în cadrul evenimentului cultural “Adunarea Poeţilor Craioveni”, organizată de scriitorul Nicolae Coande, secretarul literar al teatrului. Conferinţa a fost precedată de spectacolul-lectură de poezie “O iubire continuă”, susţinut de actriţele Tamara Popescu, Ioana Manciu, Petronela Zurba şi Anca Dinu în care acestea au recitat din cel mai recent volum al poetei “Variaţiuni pe o temă dată”.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.