Scriitorul Vasile Ernu, născut în timpul URSS, în Republica Moldoa, cu facultatea de filosoie la Iași și masteratul la Cluj, unul din intelectualii de stânga cei mai consistenți din România, cu o serie de cărți originale, a scris pe Facebook la 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski un text care ne-a plăcut foarte mult.
 
Despre ultima carte de la Polirom a lui Ernu, autor născut în…Rusia, Copilăria copiiilor dingo, puteți citi o cronică AICI
 
Vă invităm să citiți textul despre Dostoievski a lui Vasile Ernu:
 
”Doar azilul ne mai poate salva – F.M. Dostoievski 200 
Se fac 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski. Mi s-a cerut un text mare. Pff.
Cu Fiodor Mihailovici am o relație cu năbădăi: întâi l-am iubit, după care l-am disprețuit via Nabokov iar acum revin la o relație ceva mai așezată. De exemplu, Nabokov a coborât câteva trepte bune în ierarhia mea literară iar F.M. Dostoievski a urcat unde-i este locul – lângă Lev Nikolaevici Tolstoi.
F.M. vine pe linia literaturii secolului XIX: cea a frământărilor sociale. ”Literatura socială” capătă în Imperiu Rus un rol foarte important. Și Tolstoi și Dostoievski vor deveni doi poli de sinteză a acestor frământări colosale care cuprinde societatea.
Dostoievski o face însă de o manieră ceva mai radicală, o simplifică și o îmbracă într-o haină mult mai pasională și directă. Dostoievski este Netflix-ul vremii. Tolstoi e puțin altceva.
Una dintre marile teme care-i obsedează pe mai toți dar la care Dostoievski încearcă să dea un răspuns complex și total, punând cap la cap operele centrale, este legată de nedreptatea socială. Nu despre adevăr e vorba – adevărul nu e temă de secol XIX. Ci anume nedreptate, echitate socială. De ce lumea asta este atât de strâmbă, de nedreaptă? Ce o face să fie atât de nedreaptă? Asta este o obsesie fundamentală, dar nu singura, a ceea ce noi numim ”marea literatură”. Azi o temă aproape tabu pe la noi – estul a uitat de ea. Dostoievski ne reamintește – secolul XIX este tot mai actual. Îl așteptăm cu nerăbdare și teamă.
În operele centrale F.M. Dostoievski încearcă cumva să creioneze această tematică, să o problematizeze, să o descrie și să-i caute un răspuns, o cheie de înțelegere.
El ne arată de fapt că într-o lume de sclavi, de exemplu, nu poți fi bun cu celălalt. Nu ai cum, sistemul nu-ți permite. Da, poți face acte de bunătate dar un astfel de act arată și mai violent și nedrept. Un proprietar de sclavi, de robi, poate fi bun cu sclavul său? Da, dar asta scoate în evidență și mai mult falsitatea situației. De ce? Pentru că nu schimbă natura relațiilor. Un act de bunătate al stăpânului de sclavi față de sclav scoate în evidență falsitatea relației și violența pozițiilor dintre ei. Bunătatea adevărată ar putea veni doar dacă stăpânul de sclavi ar elibera sclavii, să-i facă egalii lui. Dar asta nu se poate căci sistemul nu permite: n-ar fi lăsat de alți stăpâni de sclavi, ar fi linșat. Într-un sistem de sclavi nu poți fi bun cu celălalt.
Așa cum nu poți fi milos într-un sistem tiranic – tiranul nu poate fi milos nu pentru că nu are și el milă ci pentru că sistemul e construit așa: pe crimă și violență, pe control total și represiune. Un act de milă ar arăta nebunia sistemului. Tragedia tiranului – nu poate fi milos. Doar dizolvarea tiraniei poate readuce în funcțiune umanitatea minimă.
La fel e și cu lumea lui F.M. Dostoievski – o lume strâmbă construită pe relații de profit și acumulare. Adică exact lumea în care trăim dar aparent mai blândă azi și pe care noi o eroizăm. Dostoievski, acest ”demon în amurg”, are o cu totul altă opinie. Și e destul de convingător.
F.M. Dostoievski spune că într-o lume de acest fel nu ai cum să fii moral – pentru că la bază se află egoismul teribil al dorinței de acumulare, impostura, individualismul feroce și totul e redus la o relație de câștig de pe urma celuilalt, de subjugare a celuilalt.
Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ne prefacem că suntem la bal: arătăm tot ce e mai frumos. Da, se poate contura o frescă socială mimetică de fericire, de lume bună civilizată etc. dar asta e doar ambalajul: în spate stă un imoralism inuman. Într-un astfel de sistem nu ai cum să fii moral: orice gest moral scoate în evidență această mare minciună în care trăim.
“Demonii” (1871) de Fiodor Dostoievski,  detestat de Lenin care l-a si interzis în Rusia bolșevică. Stavroghin, Kirilov, Piotr Verhovenski sunt imagini ale socialistilor vremii. Dostoievski ii vede ca pe niste spectre, demoni
În această lume înving cei care pot fi cât mai imorali. Orice încercare de a fi moral te scoate din circuit – te aruncă la gunoi sau la azil.
Ce eroi produce o astfel de lume? Cam toată gama de frați Karamazov și mai ales toată panoplia din Demoni. Ei sunt produsul autentic și real al acestei lumi strâmbe. Și aici F.M. Dostoievski este imbatabil: îți arată gama fascinantă de suflete distorsionate, complicate, cuprinse de un rău profund cumulat care produce niște ființe de care se teme și răul. Acest tip de lume, spune F.M. Dostoievski, produce niște ființe umane de se sperie și Diavolul – nici iadul nu-i pregătit să-i primească. La asta F.M. se pricepe de minune – puțini sunt cei care au prezentat mai bine ”iconostasul diabolic” uman.
A propos: F.M. Dostoievski răstoarnă o situație de percepție a răului. Răul suprem nu e cel care dă cu toporul. Nu cei ce omoară, nu cei ce fură, nu cei ce fac acte inumane grele. Pe ei Dostoievski și Idiotul Mîșkin îi iubesc din milă, cu jale. Răul mare vine ”din lumea bună”, falsă, care stă la baza producerii răului, la cauza inducerii celor slabi spre crimă. Răul suprem are o înfățișare a binelui. F.M. Dostoievski nu va fi iertat niciodată pentru această obsesie a lui legat de ”genealogia răului” – răul nu se află în cel care-l produce ci în cel care-l cauzează. Era și firesc să nu-l suporte Nabokov, pentru care fluturii erau mai interesanți decât oamenii.
Există o salvare din această lume fundamentată pe Crimă și Pedeapsă? El ne arată diverse posibile soluții, căi. În mare parte căile sunt perdante. Poți să te adaptezi lumii acesteia, poți să lupți cu ea, poți să încerci să le împaci, poți să devii tu pe față parte a acestei lumi, cum o fac mai toți. Poți chiar să devii demon. Doar că toate căile sunt soluții falimentare, crede el. Toate se termină rău. Foarte rău.
Singura soluție pe care o vede el este aceea de a deveni Idiot. Doar idioțenia te poate salva.
F.M. Dostoievski este un conservator, indiscutabil. Însă soluția lui este una deloc conservatoare. A fi idiot presupune a exploda toate principiile tradiționale și toate relațiile de putere care țin lumea asta să meargă așa cum a mers.
Știți cu ce începe Mîșkin, Idiotul celebru când vine în ”lumea bună” (care la F.M. e și cea mai decăzută): Eu am venit să vă preîntâmpin – vă rog să nu-mi dați bani împrumut pentru că sigur o să vă cer!
Ce se întâmplă cu el? Idiotul și idioțenia pare pentru ceilalți un bolnav care are o boală. Iar încercarea Idiotului de a schimba cu ceva lumea se termină cu aducerea lui la starea de nebunie. Idioțenia și nebunia sunt lucruri diferite. El va ajunge la un azil. Orice om întreg la cap în această societate ajunge la azil.
Cum termină Idiotul povestea? Merge, merge și are o singură nedumerire despre lumea aceasta, despre oamenii acestei lumi strâmbe:
– Eu nu înțeleg un lucru: cum poți trece pe lângă un copac, cum poți să-l privești și să fii nefericit?„

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.