Teatrologul Octavian Saiu despre FITS 2018: A fost o ediţie cu adevarat specială

Actualitate Interviu

De fiecare dată, înainte de festival, studenţii mă întreabă ce să vadă. Şi, de fiecare dată, le răspund că e mai important să fie la Sibiu în timpul festivalului, decât să fie preocupaţi de a nu rata un anume spectacol.

În 25 de ani de existenţă a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) calitatea spectacolelor a fost ridicată la rang de onoare şi fiecare manifestare de-a lungul anilor a urmărit atingerea unor standarde tot mai înalte. Bunul cel mai de preț pe care un festival și o comunitate îl pot crea este publicul şi în timp, aici s-a format cu adevărat un public exersat, care e prezent constant şi care a crescut odată cu festivalul. Viața, aşa cum este ea, cu perspective şi adâncimi, cu asonanţe, contraste, agonii şi extaze, ei bine, toate se regăsesc în acest festivalul cu tot ce înseamnă valoare, tradiție și inovație, experiment și perenitate.

E un carusel de manifestări din toate ramurile artelor spectacolului, de la teatru pe scenă şi în spaţii neconvenţionale ori spectacole-lectură la musical, de la dans la concerte în aer liber, în biserici, spectacolul străzii, cu muzică, defilări în costume exuberante, circ, lumini, foc, clowni, expoziţii, dialoguri fermecătoare, workshop-uri, bursă de spectacole, dar şi partea nevăzută cu o echipă destoinică, voluntari, participanţi ce repetă la ore imposibile.

Pentru mine, dimineţile de festival încep implacabil de la librăria Habitus, unde Octavian Saiu moderează conferinţele de presă. Am avut ocazia să asist de-a lungul anilor la dialoguri care au punctat repere de mare valoare ale lumii teatrale mondiale, ce au semnat în cartea de onoare a festivalului. Nu puteam pleca de la Sibiu fără să-l provoc pe profesorul şi criticul de teatru Octavian Saiu.

 

Alice Valeria Micu: Nu demult s-au stins ultimele artificii de pe cerul Sibiului marcând finalul celei de-a 25-a ediţii a FITS, aşa că e prilej de bilanţ a ceea ce s-a întâmplat anul acesta, dar şi anii trecuţi, mai ales că aţi însoţit acest festival pe întreg parcursul său uluitor. Aşadar cum a fost festivalul anul acesta şi de 25 de ani încoace?

Octavian Saiu: A fost o ediţie cu adevarat specială. Plină de energie, dar şi cu un soi de nostalgie implicită, dată de faptul ca s-au aniversat 25 de ani de festival. E o cifră remarcabilă, ce încununează ideea de continuitate sub semnul încrederii pe care Constantin Chiriac a avut-o într-un vis al său. Visul a devenit realitate, dar o realitate care ne invită să visăm: e paradoxul definitoriu al acestui eveniment. Mai mult decat oricând, la ediţia 2018 s-a simţit aerul de mare sărbătoare, marcată de prezenţa lui Barashnikov, a lui Isabelle Hupert, dar şi de puterea de inspiraţie a unui artist cum este Stan Lai, cel mai de seamă dramaturg şi regizor al Chinei. Pentru mine, conferinţa specială cu el rămâne un moment absolut special, pe care l-am conturat în China la sugestia înţeleaptă a aceluiaşi Constantin Chiriac şi l-am împlinit aici, la Sibiu. Piesa lui, Dragostea secretă pe tărâmul piersicilor în floare s-a jucat în pestre trei mii de versiuni scenice diferite. E un record, chiar şi pentru o ţară cât un continent. Stan Lai e un maestru, un om care vorbeşte cu o întelepciune autentică despre creativitate ca vocaţie a fiecăruia dintre noi.

 Total diferit e Hideki Noda, marele artist care conduce Tokyo Metropolitan Theatre şi care descrie totul cu o simplitate asumată şi plină de simţul umorului. Dialogul cu el l-am planificat la Tokyo, când a avut gentileţea de a mă invita să susţin conferinţa de dinainte de premiera spectacolului regizat acolo de Silviu Purcărete, Richard III. La Sibiu, şi de asta data, am putut dialoga în faţa publicului de acasă cu marii artişti ai Asiei.

Criticul de teatru Octavian Saiu

A.V.M.: Vă invit să enumeraţi spectacolele care v-au rămas la suflet de la prima ediţie şi până acum, omiţând sau nu, pentru o clipă, dacă este posibil, poziţia ingrată de critic de teatru.

Octavian Saiu: E greu, dacă nu chiar imposibil. Sincer. Şi vă marturisesc de ce… La Sibiu, mai mult decât la alte mari festivaluri, e o avalanşă de spectacole pe care memoria unui spectator le reţine oarecum împreună, în acea stare de tumult, de agitaţie nebună în care le-a văzut. Cel puţin mie aşa mi se întamplă: de câte ori încerc să îmi amintesc un anume spectacol, mă copleşesc amintirile altora pe care le-am văzut tot atunci sau la ediţii diferite. Şi, aşa, selecţia devine imposibilă. Poate părea o scuză, dar e un adevar. Dacă mă gândesc la spectacolul de Kabuki de la fabrica dezafectată unde se juca Faust, îmi revine în minte prima întâlnire cu teatrul brutal al lui Pipo Delbono, pe care l-am descoperit tot acolo. Şi din acel punct firul amintirilor creşte, cu alte spectacole ale altor artişti. La Sibiu, cred, nu un spectacol sau altul contează, cât spectacolul total al festivalului. Starea. Emoţia. Energia. De fiecare dată, înainte de festival, studenţii mă întreabă ce să vadă. Şi, de fiecare dată, le răspund că e mai important să fie la Sibiu în timpul festivalului, decât să fie preocupaţi de a nu rata un anume spectacol.

Mulțumesc și succes pe mai departe!

Text și foto de Alice Valeria Micu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *