Poemul săptămânii (VIII). „Iubita mea, patria mea” de Traian T. Coşovei

Esenţial

 

Cosovei
Foto: Editura Polirom

De luni am aşteptat seara de joi ca să postez un poem de iarnă semnat Traian T. Coşovei. Autorul Ninsorii electrice și al altor puternice volume de versuri este poetul la care mă gândesc tot timpul când vine iarna, deoarece cred că a scris unele dintre cele mai frumoase poeme despre acest anotimp. Dimineață am citit vestea. M-am reîntors la lecturi și am ales un poem dedicat României de azi, țară care nu mai știe să se ridice de pe jos și nu respectă poeții precum Traian Te, cum îi spuneau prietenii.

Când a apărut optzecismul în literatura română, mulți dintre scriitorii acestei generații cultivau scrisul ca experiment. Poezia lui Traian T. Coșovei, reprezentant de vârf al generației ’80, nu este o poezie scrisă din cărți, ci din suflet. Acest curent literar a venit cu un nou stil, dar poetul care pleacă acum dintre noi completează starea poeziei și printr-o nouă sensibilitate.

A fost mare în poezie, de la început până la sfârșit. Ca orice poet serios care a cântat anotimpul alb, s-a născut în 28 noiembrie și a murit în 1 ianuarie: între aceste două date se află luna simpatică a iernii – decembrie. Poetul pleacă, poezia rămâne iar Dumnezeu nu are de ce să îl ierte, deoarece a avut un singur păcat: darul scrisului.

Selecţie şi prezentare de Vasile George Dâncu.

 

Iubita mea, patria mea

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

şi promisiuni?

 

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:

nunta, botezul, înmormântare – tu, ţara mea,

tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual

scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

 

 

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recunoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

 

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea.

patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă

cântată de cei vechi la ospeţe?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *