POEMUL SĂPTĂMÂNII ales de Vasile George Dâncu
Poemul Daniela al prietenului Ștefan Manasia (foto struteanu.com) ne aduce în fața unei provocări. Se vorbește că lirica tânără este destul de dezumanizată. Dar acest poem are atâta umanitate cam câtă lumină are o flacără în întuneric. Găsim aici o întâlnire între opiniile mișcării hippy și estetica rock-ului alternativ, o prietenie între un poet și medicul său de familie. Portretul Danielei este realizat în tușe închise, care devin negre total odată cu sfârșitul poemului și sfârșitul vieții ei. Celălalt de lângă noi pleacă iar, pentru poet, miracolul vieții este înlocuit cu spaima morții. Versurile poemului de față vor fi citite și citate, devenind în cele din urmă memorabile. În asta constă esența și succesul oricărei creații poetice.
Chiar dacă este 1 noiembrie, poetul Ștefan Manasia nu mai trebuie să aprindă o lumânare pentru Daniela – a făcut-o deja prin poezia sa.
DANIELA
Eşti doar un nume pictat pe o cruce de lemn,
Daniela, sau, dacă‑l consideri numai
pe Iisus băiat bun, nu mai eşti nici măcar
atît. Ascultai Ticket to Ride, atunci, între rafturile
cu Royal Canin şi detergenţi, la BILLA; ţineai ritmul
bătînd din mocasini, fredonînd din buzele
senzuale (insesizabilă semipareză): îţi plăcea
vocea needucată, dură, so childish a lui John,
nu felul cum se alinta Paul. Admirai,
sînt sigur, filipicele lui Lennon, opiniile
– ferme şi minunate – despre Christos şi apostoli,
nonviolenţă, fericire şi bunătate, despre iubire
şi Vietnam şi CIA şi USA. În cabinetul tău, Daniela,
n‑am văzut nici o icoană şi asta mi s‑a părut
emoţionant. Erai atît de fragilă în jeanşii
albastru‑cicoare, croială clasică – blueberry
girl a lui Gaiman, 50 de ani, poate patrușcinci,
perfect conservată,
cu‑atîta atenţie pentru dezolanţii bătrîni, pentru
babele ezitînd între piaţa flora şi cimitir, lăsîndu‑mă
la urmă de tot, pe holul cu pliante și numere
de telefon
şi spunîndu‑mi apoi: „povestiţi cu talent,
domnule Manasia, dar eu vreau simptomele
şi obiceiurile dvs. alimentare” „port grija fidelei
steatoze, ea – numai – rosinanta mea” am spus şi tu,
Daniela, ai rîs, în timp ce privirea mea periferică
nu identifica nici o iconiţă pe pereţi.
Trei ani. Ca să te scurgi, celulă cu celulă,
printr‑o ireversibilă clepsidră.
Asistentele te‑au părăsit
primele: cinice. Trupuri calde sub halatele reci.
Moartea le demoralizează pînă şi pe ele. Babele
pe care atît le iubeai, într‑un fel de
maternitate perversă,
s‑au mutat la alţi medici de familie,
ocolindu‑te cînd treceai
tot mai mică, tremurătoare pe stradă, ca o literă
pămîntie sub neoanele roşii şi galbene
de la BILLA. Se născuse Estera, un şoricel de fetiță
care mă înspăimînta zilnic, dar eu aveam
încredere‑n tine,
atîta încredere încît aşteptam să‑nceteze calvarul
citostaticelor, greaţa şi voma, să revii la cabinetul
pustiu în care aveam atîta loc: tu, Camelia, Estera,
micul nostru modul selenar.
Seară de noiembrie, eu – somon afumat
urcînd către casă,
cînd abia ieşeai de la ai mei. Nu reuşeai să împingi uşa
termopanizată. Ți‑era frică, Estera era bine, extraordinar
de agilă, te‑am ajutat să ajungi la maşina fiului.
Celulele tale dispăreau galopant cînd te‑am
revăzut la ghişeul băncii Transilvania.
Plăteam facturile restante, tu lichidai un
depozit uriaş:
Am paralizat văzînd teancurile netede
tremurîndu‑ţi în mîini. Am ieşit din sucursală.
Te‑am urmărit, pe bulevardul obscen
pînă ai dispărut în scara blocului, la adăpost de
hienele de Mănăştur.
Au trecut zilele, săptămînile. O doctoriţă nouă
şi neprietenoasă a ocupat cabinetul şi l‑a umplut
de chicioşenii & iconiţe. Ai murit în Germania,
după un tratament scump şi nedemn,
în lumea halatelor
pe care‑ncercaseşi să le umanizezi.
Intram uneori seara pe pagina ziarului unde ai tăi
publicaseră contul – lei, euro – şi unde nu
intrasem, din superstiţie şi panică, niciodată.
Să‑ţi fi donat trei sute de lei ţie, care nu ai luat,
sînt sigur, mită. Mă gîndesc la tine uneori
şi scurm în viscere după sens. Mă gîndesc la tine
cînd ascult Lennon. Luni de zile urmez
tratamentul şi ţin hepatomegalia sub control.
Luni de zile îmi mutilez ficatul, ajutat de corbii
nevăzuţi ai depresiei, dezgustului,
îndelung terfelitei stime de sine.
(din volumul Bonobo sau cucerirea spațiului, Editura Charmides, Bistrița, 2013)