2 mai 2018

INTERVIU Istoricul Gabriel Rusu: nobilii care înjurau erau amendați în Evul Mediu

El va lansa "Mundus malefactorum. Studii şi cercetări privind criminalitatea din Transilvania medievală şi premodernă"

By In Carte, Special

Criminalitate, infracțiuni, poteri, hoți dar și boieri pedepsiți. O lume fascinantă de care știm foarte puțin este analizată într-o carte de istorie ce stă să apară la Cluj.

Autorul ei este istoricul Gabriel-Virgil Rusu, cunoscut pentru studiile sale de profil

Lansarea cărţii Mundus malefactorum. Studii şi cercetări privind criminalitatea din Transilvania medievală şi premodernă (ed. Caiete Silvane) scrisă de Gabriel-Virgil Rusu va avea loc miercuri, 9 mai 2018, de la ora 17.00, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Am vorbit cu istoricul Gabriel Virgil-Rusu despre tot acest univers îndepărtat dar fascinant în interviul de mai jos:

În ce constă criminalitatea din Transilvania medievală şi premodernă?

Gabriel Virgil-Rusu: În evul mediu şi în perioada premodernă criminalitatea din Transilvania nu s-a deosebit în mod semnificativ de criminalitatea din Ţara Românească, Moldova, de cea din Imperiul Habsburgic sau din regatul Poloniei. De fapt, fiecare epocă istorică îşi are propriii infractori, dar şi propriile sisteme de securitate. Neavând  la dispoziţie situaţii statistice, doar documente judiciare de arhivă, putem concluziona că fenomenul infracţional din acele vremuri era mult redus faţă de ceea ce se întâmplă azi în societatea în care trăim. Să nu uităm că populaţia principatului Transilvaniei era, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, de circa 1.300.000 de locuitori, incluzându-i aici şi pe cei din Partium, deci şi numărul infractorilor era destul de scăzut. Însă ei existau, se ascundeau prin suburbiile marilor oraşe ale principatului, orin prin satele sărăcăcioase de deal ori de câmpie, prin păduri ori zone muntoase, săvârşind fel de fel de fapte pe care pravilele ardelene le incriminau şi le pedepseau aspru. Ei proveneau din rândul soldaţilor dezertori, a iobagilor fugiţi de pe moşie, a orăşenilor fără avut, ori puteau fi făptuitori ocazionali. De multe ori Dieta Transilvaniei a dispus conducerii comitatelor să ia măsuri împotriva acestor malefactori (răufăcători).

Care erau infracţiunile preponderente?

G.V-R: În terminologia vremurilor medievale şi premoderne infracţiunea este denumită cel mai adesea malefacere, silnicie sau delictus. Nu exista, să spunem aşa, un Cod penal distinct sau un Cod de procedură penală care să stea la baza muncii de cercetare. Prevederi cu caracter penal identificăm în marile culegeri de legi ale vremii, rspectiv Opus Tripartitum al lui Ştefan Werbőczy sau Constituţiile Approbatae de la mijlocul secolului al XVII-lea. Identificăm două tipuri de fapte penale: maior potentia, adică fapte cu un pericol social ridicat, săvârşite împotriva aristocraţilor: pătrunderea prin forţă în casa nobilului (invasio), confiscarea bunurilor nobilului, lipsirea de libertate a nobilului (incaptivatio), agresarea ori rănirea persoanei nobile (vulneratio) şi uciderea (asasinarea) nobilului, respectiv minor potentia, adică abuzuri comise împotriva unor oameni de rând: uciderea, atacarea, agresarea, lipsirea de libertate, deposedarea de unele bunuri mobile, fals de monedă, destrăbălare, insultă etc. Aşadar, pericolul social era dat de statutul social al victimei. Predominau cele din a doua categorie, căci puţini îndrăzneau să se atingă de vreun nobil ori de bunurile sale. În arhive am descoperit extrem de multe furturi, mai ales de animale, acte de violenţă, în special vătămări corporale, dar şi tâlhării, înjurături la greu, precum şi refuzul de a participa la prinderea unor hoţi semnalaţi în comunităţi.

Care erau pedepsele?

 G.V-R: Pedeapsa era percepută ca punct final al unui proces, în care scopul principal era acela al provocării de suferinţe fizice şi psihice, de umilire publică şi chiar de anulare a dreptului la existenţă al autorului pentru fapta sau faptele comise. Instanţele de judecată era compuse din nobili, fiind prezidate de comitele suprem ori de vicecomite. Notarul consemna depoziţiile de martori, declaraţiile făptuitorului şi sentinţele scaunului de judecată. Pentru trădători, criminali, incendiatori, falsificatori, vrăjitori, destrăbălaţi sau pentru cei care-şi părăsesc nevestele ori răpesc fecioare, Dieta de la Turda din anul 1568 stabilise pedeapsa capitală. Dacă infractorul era nobil, beneficia de o moarte, să spunem cavalerească, fiind ucis de paloş, prin decapitare. Dacă era rustic, prins la furat ori tâlhărind, urma să se legene în şteang sau putea fi tras în ţeapă, ambele metode fiind umilitoare. Femeile pruncucigaşe era înnecate în Someşul Mic la Cluj ori îngropate de vii în pământ amestecat cu spini, în comitatul Alba. Vrăjitoarele erau mistuite pe rug la Dej, iar cei din Turda,  dovediţi de adulter sau zoofilie, erau ucişi prin lapidare sau decapitare, în funcţie de calitatea făptuitorului. Pe lângă execuţii am identificat în documente numeroase pedepsele corporale, pronunţate pentru vini mai mici. Foarte mulţi infractori condamnaţi la bătaie cu nuiaua sau, mai rar, cu vergeaua pe piatră, în locuri publice, legaţi de stâlpul infamiei sau închişi în aşa-numitul caladău ori jug, sufereau pentru faptele lor: agresiune, ocuparea abuzivă a unor imobile, furturi mai mărunte, beţie, injurii, în general minor potentia. Asemenea corecţii le erau aplicate, de pildă, celor ce depuneau jurământ fals cu ocazia unor procese, iar călăul nu făcea altceva decât să execute sentinţa instanţei, aceea de-ai tunde pe condamnaţi pentru umilire şi de a-i bate, potrivit unor texte judiciare, până rămân între viaţă şi moarte. Puşcăria vremurilor medievale era pentru malefactori o anticameră a pierzaniei, iar perioada detenţiei, un preludiu al morţii, căci cine intra în spatele gratiilor de fier, în beciurile întunecoase şi jilave, pline de gândaci şi şobolani, era mai aproape de lumea de dincolo decât de cea pământeană. Cel închis avea două perspective: fie era achitat şi eliberat, fie era condamnat la plata unei amenzi, la aplicarea unor pedepse corporale ori, în cel mai rău caz, la moarte. În evul mediu pedeapsa închisorii era mult prea costisitoare pentru autorităţi. În fine, amenda sau birşagul se aplica pentru fapte care azi s-ar înscrie în categoria contravenţiilor. În general se aplicau amenzi nobililor care aveau şi bani să le achite şi îşi puteau răscumpăra, în anumite condiţii vina. Erau amendate comunităţile rurale care nu se mobilizau pentru a prinde hoţii din zonă.

Prefaţatorul scrie că şi înjurătura făcută de nobil era pedepsită. Puteţi detalia?

G.V-R: Desigur. Într-unul dintre edictele Constituţiilor Approbatae  se specifică în mod distinct faptul că nobilul, ori de câte ori ar rosti asemenea cuvinte murdare să fie amendat cu suma de un florin. Dacă cel care înjură este servitor sau ţăran, să fie  pus în butuci şi ţinut acolo până la amiază. Iar dacă vrea să se răscumpere, de atâtea ori de câte ori a înjurat să plătească suma de 25 denari. Decizia fusese luată deoarece legiuitorul constatase faptul că înjurăturile grozave, din tot sufletul, se răspândiseră foarte mult, în ciuda legislaţiei destul de aspre. Era nevoie acum de prevederi mult mai dure care iată, vizează toate ordinele societăţii transilvane.  

Ce era potera?

G.V-R: Când pronunţăm cuvântul „poteră”, ne gândim la filmele cu haiduci şi la întreaga paletă de poveşti şi mituri ţesute în jurul unor asemenea personaje reale sau descinse din legendele populare. Când supunem „poteră”, gândul nostru zboară uneori la vestul sălbatic din îndepărtata Americă şi la acţiunile de căutare organizată a bandelor de tâlhari pe capul cărora statul punea recompensă şi care, fiind prinşi erau aduşi în faţa judecătorului, anchetaţi, condamnaţi şi executaţi în piaţa publică. Cred că instituţia aceasta în variantă ardeleană are câte puţin din fiecare exemplu de mai sus. În cercetările mele am identificat o structură judiciară şi de menţinere a ordinii publice oarecum asemănătoare poterei, în sesnul ei clasic. Despre ea a amintit şi David Prodan în operele sale iar eu am găsit un domeniu prea puţin cunoscut în istoriografia românească. Instituţia se numea oficial inquisitio generalis, sau cercetarea generală, în termeni populari cirkál biró sau juzii circulatori. Este, de fapt, o instanţă de judecată mobilă, formată din marii demnitari ai comitatului, condusă de de comitele suprem însuşi sau de adjunctul acestuia, care, alături de efective auxiliare, se deplasau prin satele transilvane unde primeau sesizări în primă instanţă şi aplicau legea. În acelaşi timp, circalaşii desfăşurau activităţi de tip poliţienesc – căutau persoane urmărite şi executau sentinţele rămase definitive -, notarul având asupra sa un registru în care erau consemnate datele respective. Aproape că nu a fost dietă a Transilvaniei la care să nu se fi discutat probleme de securitate socială, iar la 73 de adunări de stări au fost emise 115 hotărâri şi recomandări imperative pentru punerea în mişcare a mecanismelor inchiziţiei generale pentru urmărirea şi pedepsirea răufăcătorilor, fie că aceştia s-au numit asasini, spărgători, incendiatori, tâlhari, destrăbălaţi ori falsificatori. Prezenţa oficialilor în mediul rural creea un sentiment de siguranţă, descurajând elementele certate cu legea. În acelaşi timp, pentru o comunitate de 20-30 de fumuri, sarcina cazării şi hrănirii efectivelor – care însemnau circa 30-40 de persoane, plus animale – era una extrem de mare. De pildă, la 1641 se organizează o poteră în comitatul Solnoc-Dăbâca, ocazie cu care fiecare poartă urma să contribuie cu imensa sumă de 6 florini şi 16 denari. Dacă ne gândim că în secolul al XVII-lea un animal de povară era estimat la suma de 6-9 florini, avem reprezentarea eforturilor deosebite pe care trebuia să le suporte o gospodărie modestă de rustici. De aceea, la 1684 locuitorii satului Şugatag se plâng comitelui suprem de Maramureş de frecvenţa prea mare a poterelor solicitând rărirea lor. Însă, până la urmă această structură a fost una eficientă – şi stau aici mărturie documentele care vorbesc despre hoţi prinşi, judecaţi, cercetaţi şi condamnaţi – contribuind din plin la conservarea sentimentului de securitate publică în Transilvania.

Ce noutate aduce această carte?

G.V-R: În ultimi 15-20 de ani au apărut câteva lucrări care tratează istoria Poliţiei Române. Lucrările sunt complexe, fiind realizate de oameni pricepuţi, însă le lipsesc capitolele în care ar fi trebuit să se vorbească despre ceea ce s-a petrecut dincoace de Carpaţi în perioada medievală şi premodernă, în materie de menţinere a ordinii şi liniştii publice. Cred că cercetările mele vin să întregească abordarea general-istorică a actului poliţienesc. În al doilea rând, sursele mele de documentare, în marea lor majoritate acte de arhivă inedite, oferă posibilitatea reconstituirii unor fapte care s-au petrecut în urmă cu câteva sute de ani în acest areal. Nu în ultimul rând, cartea de faţă îmbină erudiţia istoricului medievist, expertiza juristului şi experienţa ofiţerului de investigaţii criminale.

 

Despre Gabriel-Virgil Rusu

S-a născut la 22 mai 1967 în Gherla, jud. Cluj
Absolvent al liceului „Petru Maior” din localitatea natală (1985), a obţinut licenţa în drept (Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, 1994) şi istorie (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002). Este absolvent al unor cursuri postuniversitare în Drept penal (1997) şi Management (2006), precum şi al unui masterat în domeniul Istoriei medievale central-europene (2003). În anul 2011 a obţinut titlul de doctor în istorie la universitatea clujeană cu teza Urmărirea infractorilor în comitatele ardelene-secolul al XVII-lea, evaluată summa cum laude. Este expert educaţional şi profesor gradul I didactic. A lucrat ca ofiţer de investigaţii criminale la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj, iar între anii 2004-2017 a îndeplinit funcţia de profesor şi director adjunct la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” din Cluj-Napoca, având gradul profesional de comisar-şef de poliţie. În prezent este cadru didactic asociat la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană, Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca unde predă cursurile Sisteme de securitate în Evul Mediu şi Elemente generale de Criminalistică.
A scris şi publicat: Vremea cruciadelor (Grinta, 2005), Restituiri transilvane. O lume aşa cum a fost (Eikon, 2007), Istorie şi civilizaţie europeană: O sinteză (Eikon, 2008), Gherla. Cetatea lui Martinuzzi (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2013), Floarea pustei. Istoria lui Rózsá Sándor, ultimul mare haiduc al Europei (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015), Mundus malefactorum. Studii şi cercetări privind criminalitatea în Transilvania medievală şi premodernă (Caiete silvane, 2018), fiind coautor al volumelor Călători români în Occident (Institutul Cultural Român, 2004) Az örmény Szamosújvár (Proarmenia, 2004), Poliţişti europeni pentru liniştea cetăţii (Roprint, 2009), Gherla: Istorie, cultură, spiritualitate (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011), 10 ani de învăţământ poliţienesc la Cluj (Texte, 2014), Poveşti despre Cluj (Şcoala Ardeleană, vol. I-III, 2015-2017).
A obţinut Premiul Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj-Napoca (2013) şi Premiul “George Bariţiu” al Academiei Române (2015) pentru volumul Gherla. Cetatea lui Martinuzzi.
Pe parcursul carierei ştiinţifice Gabriel-Virgil Rusu a publicat peste 40 de studii şi articole în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Transylvanian Review, Studia medievalia, Magazin istoric, Anuarul şcolii doctorale, Monitorul cultural al MAI, Crisia, Arhiva someşeană, Revista arhivelor maramureşene. Domenii de cercetare: istoria Transilvaniei medievale şi premoderne, istorie universală, istoria instituţiilor de ordine şi securitate publică, ştiinţe penale. A susţinut comunicări la conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.