Pintilie a câştigat, la începutul anului, marele trofeu al Festivalului de la Berlin – Ursul de Aur, dar şi premiul pentru debut, cu filmul „Touch Me Not” („Nu mă atinge-mă”).

Realizatoarea vorbeşte despre munca din spatele „Touch Me Not”, o producţie în care se întâlnesc tehnicile de documentar şi de ficţiune, pe care o numeşte „film-cercetare”, dar şi despre industria cinematografică în ansamblul său.

„Mi-am dat seama, acum, ieşind cu filmul în lume, că industria, aşa-zisul market, de fapt subestimează foarte tare inteligenţa emoţională a spectatorului, a omului, a făpturii umane obişnuite care are o sensibilitate, care dacă intră în dialog cu filmul, aşa cum noi invităm oamenii, o să rezoneze în anumite zone, care vor fi foarte subiective, care vor fi, poate, inconfortabile”, spune ea.

Totodată, Pintilie abordează şi dimensiunea internaţională a producţiei „Touch Me Not”.

„E un film european, e un film deopotrivă românesc, cehesc, bulgăresc, german, francez – toate ţările care au fost implicate în proiect. E o coproducţie europeană, e un sample foarte relevant, cred, pentru ce înseamnă Uniunea Europeană şi pentru ce înseamnă Eurimages şi Media Creative Europe şi programele culturale care susţin comunicarea asta dincolo de graniţe în Europa”, mai spune ea.

„Touch Me Not” urmăreşte călătoria emoţională a Laurei, a lui Tomas şi a lui Christian, cu o privire profund empatică în vieţile lor. Încercând să îşi înfrângă teama de intimitate, fac eforturi să treacă peste tabuuri şi mecanisme de apărare.

Din distribuţia filmului fac parte actorii Laura Benson, Tómas Lemarquis, Grit Uhlemann, Christian Bayerlein, Hanna Hofmann, Paul Dunca.

Adina Pintilie, la TIFF, alături de actori din filmul Touch me Not

AGERPRES: Pe la începutul filmului, personajul principal îţi mărturiseşte ţie: „Mă întreb cum pot să funcţionez când mă ascund 90% din timpul vieţii mele”. Voiam să îi dau o turnură şi să te întreb: poţi funcţiona ca regizor dacă te ascunzi 90% din timp? Sau ţi-ai pus întrebarea asta şi din punctul de vedere al meseriei tale?
Adina Pintilie: Ştii ce cred că s-a întâmplat în filmul ăsta pentru noi toţi? Spun şi în film chestia asta – că la 20 de ani credeam că ştiu cum stau lucrurile cu intimitatea, cu frumuseţea, cu toate cele. Şi în următorii 20 de ani aproape, că acum fac 38, mi-am dat seama că tot ce credeam că ştiu e foarte relativ, de fapt şi că viaţa e mult mai complexă şi că, de fapt, nu prea ştiu nimic. Şi proiectul a pornit din nevoia asta, cumva, de a mă elibera de tot ce cred eu că ştiu că înseamnă intimitatea, de ce am învăţat în familie, în şcoală, în societate şi să încerc să redescopăr cu ochi deschişi cum oamenii trăiesc intimitatea în cele mai neaşteptate moduri. Intimitatea e o parte atât de importantă din viaţa noastră de fiecare zi, o parte atât de importantă din natura noastră umană şi, totuşi, e atât de dificil să vorbim despre asta, pentru că e atât de înconjurată de tabuuri, de ruşine, de vinovăţie, de emoţii adesea contradictorii. De foarte multe ori ai în familie o imagine, o idee care ţi se inoculează despre intimitate care este total diferită de cum se trăieşte în familia respectivă intimitatea. Poţi să ai în familie părinţii care idealizează instituţia căsătoriei, a familiei şi a cuplului şi de fapt tu vezi că e atât de dificil să relaţionezi. Şi crezi că dacă viaţa ta nu corespunde cu idealul ăla, crezi că eşti greşit, că nu eşti în regulă, că nu eşti capabil să ai acces la intimitate. Şi toate sentimentele astea fac zona asta să fie foarte dificil de explorat. Şi pentru fiecare dintre noi, cei implicaţi în film… ştiam, bănuiam că o să fie dificil. Nu ştiam ce o să urmeze, dar bănuiam că pornind de la premisa asta, nu va fi o investigaţie uşoară. De asta sunt foarte recunoscătoare că am avut şansa să lucrez cu nişte oameni extraordinari, care şi-au asumat foarte multe riscuri şi care au avut o motivaţie puternică să intre în dialog şi cu mine, şi cu camera, şi cu, implicit, privitorul şi să împărtăşească din experienţa lor. Şi toată călătoria asta a fost o inspiraţie permanentă. Îţi dai seama că, de fapt, eşti în regulă, nu e nimic greşit cu tine, e normal să ai sentimente contradictorii într-o relaţie, că e normal să ai emoţii negative şi că sunt binevenite. Îţi dai seama că corpurile sunt foarte diferite de corpul aşa-zis normativ, că frumuseţea poate să fie total diferită de ce credem noi sau ştim noi din media sau din imaginarul colectiv că înseamnă frumuseţea. Toate lucrurile astea, ideile despre munca sexuală mi s-au schimbat. Mi-am dat seama cât de complexă e activitatea asta. Foarte multe idei s-au reaşezat. Şi în tot procesul ăsta am intrat într-o relaţie unul cu celălalt cumva ca în psihoterapie, unde, de fapt, în relaţie cu celălalt, reînveţi lucruri – te înţelegi pe tine, îl înţelegi pe el, reînveţi să relaţionezi. Nu-i uşor. Nu-i o zonă de care să vorbeşti cu foarte multă uşurinţă, dar e o zonă care îţi oferă răspunsuri, foarte mare înţelegere despre aspecte ale vieţii tale pe care, altfel, foarte greu le accesezi.

AGERPRES: Este un film care vorbeşte foarte mult despre vulnerabilitate, despre a te lăsa vulnerabil. Personajele din filmul tău au diverse provocări fizice. Cum au venit ele către tine şi cum a fost integrată povestea lor în ceea ce voiai tu ca regizor să faci?
Adina Pintilie: La un moment dat, Tómas spunea că ceea ce a fost pentru el foarte important în proces şi pentru noi toţi, de fapt, a fost foarte important în proces – să îşi dea seama, la finalul filmului, că, de fapt, a fi vulnerabil, a avea curajul de a fi vulnerabil, să lucrezi cu frica ta, să lucrezi cu îndoielile, cu emoţiile tale înseamnă că ai o foarte mare forţă. A fost pentru ei toţi foarte empowering să vadă cum zone care pentru ei erau dificil de explorat sau vulnerabile, câtă frumuseţe conţin, cum îi pot inspira pe ceilalţi, cât de puternice sunt.

AGERPRES: Pentru tine a fost greu să lucrezi cu ei? Pentru că, oarecum, tu erai catalizatorul acestei vulnerabilităţi…
Adina Pintilie: … acestei cercetări, pot să spun. Ţi-am spus de la ce a început cercetarea, care a fost premisa emoţională şi am început să caut undeva prin 2013. A început procesul de casting, care n-a fost un casting clasic, a fost mai mult ca în documentar, pentru că filmul ăsta nu este nici ficţiune, nici documentar, nici film experimental. Refuzăm toate etichetele astea. E de fapt un film-cercetare, un film-proces, care funcţionează la graniţa fluidă dintre cele două, dintre ficţiune şi realitate şi fiecare dintre noi a lucrat cu un mix de elemente reale şi elemente ficţionale în tot procesul. Am căutat oameni care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu mine, care să fie interesaţi în explorarea asta şi să aibă nevoia asta, să simt că au o motivaţie emoţională foarte puternică de a împărtăşi asta cu privitorul. Pentru mine, asta a fost foarte important. Şi lucrând cu astfel de oameni, pornind de la început ca o invitaţie la dialog – filmul, asta ne-a susţinut foarte mult, adică mi-a dat, cred, şi mie forţa să trecem prin procesul ăsta şi să mergem în zone de multe ori foarte inconfortabile.

AGERPRES: Mie, filmul, din punctul de vedere al ideii mari, generale, mi-a adus aminte de Pippo Delbono, un regizor de teatru care foloseşte actori care îşi spun povestea pe scenă, cu vulnerabilităţile lor. Pe ce te-ai bazat, artistic vorbind, unde te-ai uitat pentru a face proiectul ăsta?
Adina Pintilie: Nu sunt familiară cu ce face Pippo Delbono şi, din nefericire, în ultimul timp, nu o spun ca pe ceva de care sunt fericită neapărat, în ultimul timp, în ultimii ani, de când m-am cufundat în cercetarea asta, nu am avut foarte mult timp să văd ce fac alţi regizori de teatru sau film. Dar am cercetat foarte mult în zona asta de dezvoltare personală, de workshopuri, de diverse tipuri de psihoterapii, pentru că e o prejudecată în România că te duci la psihoterapeut când eşti bolnav. De fapt, ai o boală. E o ruşine să apelezi la serviciile psihoterapeutice. Psihoterapia e un proces de autoreflectare, e ceva ce oricum faci tu cu tine în fiecare zi iar în relaţie cu un psihoterapeut ai un partener de conversaţie care te ajută foarte mult să te auto-cercetezi şi să îţi dai seama că ai de multe ori nişte patternuri de gândire care n-au nimic de-a face cu realitatea şi care te blochează, te împiedică să te bucuri de lucruri, te împiedică să relaţionezi. E foarte important mirroring-ul ăsta, în care poţi intra cu un psihoterapeut foarte inteligent. Am explorat zona asta în diverse psihoterapii – psihoterapie psihosomatică, psihanaliză, zonele astea alternative – zona de meditaţie, de tantra, zona de spiritualitate orientală, spiritualităţile alternative, toate zonele astea. Foarte interesantă a fost zona de performance interactiv. În Germania se lucrează destul de interesant pe zona asta şi un performer foarte interesant e Felix Ruckert, care a fost parte din trupa Pinei Bausch, dar s-a separat de ea şi în ’90 a început să facă nişte performance-uri interactive foarte edgy pe zona asta de intimitate, în care implica în performance participanţii, spectatorii şi graniţa asta dintre performance şi spectator se dilua foarte mult. Am văzut un performance turaţional – „Club Inferno”, făcut de grupul danez Signa. Era bazat pe „Inferno”-ul lui Dante şi aveai cercurile Infernului, era totul conceput ca un club şi tu ca vizitator puteai să intri în diversele cercuri şi să ai diverse interacţiuni cu păcătoşii din cercurile respective. Era o chestie care dura toată noaptea, total privată, puteau fi orice fel de interacţiuni. Sunt zone foarte interesante. Felix Ruckert mai face şi un festival foarte interesant, care se cheamă Xplore Festival of the Art of Lust, care explorează zona asta, de intimitate şi sexualitate. Acum s-a răspândit, nu e doar în Berlin, îl fac şi în Italia şi în Franţa şi în Australia.

AGERPRES: Vorbeai de workshopurile de corporalitate, însă personajul tău şi în conceptul imaginii din film … tu, de fapt, nu ai corp.
Adina Pintilie: Când trec în partea cealaltă, am corp. E un moment în care trec în partea cealaltă. Întrebarea e alta, nu e legată de corp, e legată de poziţia aparatului şi a camerei de filmat în film, care e un subiect foarte complex, cu care ne-am luptat foarte mult, pentru că iniţial nu trebuia să fie aparatul şi camera de filmat şi procesul în film. Pentru că filmul a pornit ca o invitaţie la dialog, a fost foarte important pentru mine, de la început, ca al patrulea perete să fie fluid. Şi urmăreşti personajele în proces, după care încep să vorbească direct cu tine – să te privească în ochi, să îţi împărtăşească. Mi s-a părut că ar putea funcţiona fără aparat şi fără cameră. Însă, în momentul în care am editat fără prezenţa aparatului şi a mea în film şi fără implicarea mea emoţională în film, momentele în care deodată personajele încep să vorbească cu tine aveau mai degrabă un efect de distanţare, un efect brechtian, dacă vrei, adică total opusul a ce mi-aş fi dorit. Sistemul prin care am făcut asta posibil se numeşte teleprompter, nu este ceva ce am inventat noi, există în televiziuni, Errol Morris îl foloseşte în documentar. E un sistem prin care personajul cu care vorbeşti te vede, mă vede pe mine în lentilă şi atunci vorbind cu mine vorbeşte direct cu privitorul. Mi-am dat seama de un lucru, pentru că mi-a trebuit foarte mult timp să analizez situaţia şi să îmi dau seama de ce se întâmplă efectul ăsta emoţional contrar aşteptărilor. Mi-am dat seama că noi avem o grilă foarte precisă de a citi cinema-ul şi de fiecare dată când ne uităm la ecran, fie că e documentar clasic, fie că e ficţiune, imediat ne despărţim de noi înşine şi trecem într-o lume separată, care e lumea aia de acolo, în care intrăm în aşa-zisul „suspension of disbelief”. Ne identificăm cu ei, simţim pentru ei toate lucrurile astea, dar suntem separaţi de experienţa de acolo. Aici, pentru mine, era foarte important ca eu, ca spectator, să fiu tot timpul în film, să am permanent un canal deschis, prin care comunic, să ştiu tot timpul că sunt într-un film care îmi oferă acces la realitatea emoţională a unor oameni, îmi oferă un acces privilegiat şi oamenii ăia vorbesc cu mine tot timpul. Deci, cumva, camera aia permanent trebuie să fie acolo, ca un canal de comunicare şi ca o motivaţie care face research-ul posibil. A fost foarte riscant, pentru că dacă vezi aparatul şi camera în film, te gândeşti că este o poziţie din asta narcisistă, superioară, de control. Or, dimpotrivă, în cazul ăsta e un instrument absolut necesar de comunicare, dacă vrei. Şi a trebuit, adică a fost inevitabil să introducem device-ul, aparatusul ăsta în film. E un element de limbaj foarte important şi în plus a fost foarte important să înţelegi foarte bine la ce te uiţi, ce aduce oamenii ăştia împreună, ce mişcă tot mecanismul, toată cercetarea asta, ce a pus-o în mişcare şi de asta a fost important să încerci să ai şi o înţelegere despre ce mă mişcă pe mine în direcţia asta. Deci… din necesitate.

AGERPRES: Cât de greu a fost de finanţat o poveste complet diferită, anume în industrie, când te-ai dus cu scenariul la un producător?
Adina Pintilie: Noi ne-am asumat. E un tip de proces care implică o mare libertate de mişcare, de explorare şi care e total atipic pentru industria cinematografică, cred. Poate cei care lucrează în zona de documentar sunt mai familiari cu tipul ăsta de lucru, dar şi pentru ei este foarte dificil, pentru că procesul nostru specific implică foarte multe elemente ficţionale şi o foarte mare grijă pentru stil, pentru formal, pentru conceptul vizual. Ceea ce implică costuri mult mai mari decât un documentar obişnuit. Plus lucrul ăsta cu un cast mix, plus lucrul în foarte multe ţări din Europa. Adică, toate lucrurile astea foarte complexe nu puteau fi realizate într-un sistem normal, obişnuit de finanţare de documentar. Aveam nevoie de o structură mai degrabă specifică ficţiunii – pentru că filmul ăsta nu este nici ficţiune, nici documentar, nici experiment, refuzăm cu încăpăţânare toate aceste label-uri, este un hibrid la graniţa fluidă dintre cele două, dintre ficţiune şi realitate, care lucrează atât cu materiale personale ale protagoniştilor, cât şi cu elemente fictive. Sunt două challenge-uri foarte mari cu care ne-am confruntat, şi anume zona asta pe care o investighează filmul, zona asta foarte dificil de explorat, a intimităţii, care e atât de fundamentală în viaţa noastră, dar e atât de dificil de vorbit despre ea şi faptul că procesul a început sub semnul nevoii noastre de a ne pune sub semnul întrebării toate ideile preconcepute despre intimitate. Şi apoi am vrut să mă eliberez şi de toate ideile mele preconcepute apropo de limbaj cinematografic. Sunt două challenge-uri: tema şi limbajul. Am încercat să găsesc limbajul organic necesar pentru tipul ăsta de film-cercetare. Şi atunci, pentru că e atipic şi scapă etichetelor, proiectul a neliniştit pe mulţi. Nu s-au simţit în siguranţă, pentru că e un teritoriu nou, neobişnuit. Şi atunci a fost foarte dificil în mai multe etape, nu doar în etapa de finanţare, ci şi în etapa de casting, în etapa de producţie, în toate etapele. A durat foarte mult să-l finanţăm, a durat foarte mult în timp ce l-am făcut. Pe măsură ce materialul apărea, finanţatorii au căpătat încredere, au înţeles din ce în ce mai bine ce poate fi filmul, au înţeles necesitatea şi relevanţa lui ca discurs şi ca investigaţie. Şi atunci, lucrurile au început să se rezolve, dar nici acum nu mai avem bugetul încheiat, încă mai avem gap în buget şi după premiu. Mi-am dat seama, acum, ieşind cu filmul în lume, că industria, aşa-zisul market, de fapt subestimează foarte tare inteligenţa emoţională a spectatorului, a omului, a făpturii umane obişnuite care are o sensibilitate, care dacă intră în dialog cu filmul, aşa cum noi invităm oamenii, o să rezoneze în anumite zone, care vor fi foarte subiective, care vor fi, poate, inconfortabile. Poate că vor urî filmul, dar vor avea o reacţie emoţională puternică la el şi atunci „all emotion welcome”.

AGERPRES: Tu aduci filmul ăsta în România, o ţară care are probleme emoţionale nerezolvate – familiile româneşti, tabuurile din societatea românească. Ce aşteptări ai sau ce temeri ai?
Adina Pintilie: Eu am o foarte mare încredere în natura umană. Mi-aş dori ca spectatorul român să accepte invitaţia asta la dialog pe care o lansează filmul, să îi ofere şansa asta, pentru că oamenii care au lucrat la film şi-au asumat foarte multe lucruri, foarte multe riscuri, şi-au deschis sufletul şi şi-au dorit să intre în dialog cu privitorul. Deci, dacă privitorul va accepta această invitaţie la dialog, cred că va putea găsi lucruri foarte interesante, care ar putea să îl ajute în propria căutare personală.

AGERPRES: Spectatorul ideal ar avea nevoie mai mult de empatie sau de terapie?
Adina Pintilie: Eu cred că filmul ăsta e şi o invitaţie să poţi să te uiţi la celălalt de lângă tine, care e foarte diferit de cum crezi tu că trebuie să funcţioneze oamenii, corpurile, viziunea despre existenţă, să te uiţi la omul diferit de tine şi să accepţi că e diferit, să îi accepţi diferenţa ca la fel de validă ca şi viziunea ta şi cumva să îţi dezvolţi abilitatea asta de a te pune în pielea lui, să poţi să şi trăieşti viziunea celuilalt, din perspectiva celuilalt. Asta mi se pare foarte interesant, pentru că dacă încerci să ai relaţia asta, să devii foarte autoreflexiv – să te uiţi la tine cu onestitate şi la celălalt cu acceptare şi înţelegere, asta poate avea un impact foarte important la nivel de comunitate. De aia mi se pare un film foarte necesar mai ales în lumea asta plină de agresivitate, de intoleranţă, de furie, de tot felul de emoţii negative care nasc conflicte şi discriminări. Şi de aia cred că, mergând aşa, în interior, poţi schimba lucruri la nivel de comunitate.

AGERPRES: În momentul în care ai luat premiul, titlurile erau „România, din nou câştigătoare la Berlin”. Cât de românesc consideri tu că este filmul, pentru că spuneai că este un film făcut cu un cast internaţional, în mai multe ţări?
Adina Pintilie: E un film european, e un film deopotrivă românesc, cehesc, bulgăresc, german, francez – toate ţările care au fost implicate în proiect. E o coproducţie europeană, e un sample foarte relevant pentru ce înseamnă Uniunea Europeană şi pentru ce înseamnă Eurimages şi Media Creative Europe şi programele culturale care susţin comunicarea asta dincolo de graniţe în Europa. Foarte multe coproducţii europene sunt la nivel de finanţare şi cel mult de postproducţie în altă ţară. În cazul nostru, proiectul a fost din toate punctele de vedere, la toate nivelurile, a fost european. Castul vine din foarte multe ţări, vin din Germania, din Franţa, din Anglia, din Australia, din Bulgaria, din România. Echipa vine din toate ţările astea. Şi a fost foarte interesant, pentru că zona asta pe care o explorăm n-are graniţe. E fundamental, general umană, e universală, dacă vrei. Şi trăim într-o societate acum în care circulăm foarte uşor. Eu am început să fac filme în punctul în care România a intrat în Uniunea Europeană. Şi a însemnat foarte mult, adică de acolo, din zona aia se naşte proiectul pentru că trăiesc într-o lume în care călătoresc foarte mult şi cunosc foarte mulţi oameni din alte culturi şi toţi împărtăşim engleza asta imperfectă. Asta e unealta noastră de comunicare, chiar dacă venim din culturi diferite şi, iarăşi, ne întâlnim în spaţiile astea care devin oarecum unificate, pentru că nu aş vrea să spun standardizate. Vezi peste tot Ikea, Zara, tipul ăsta de spaţiu care devine un fel de spaţiu emblematic borderless şi cumva e şi românesc, e şi european deopotrivă. Are foarte multe naţii filmul ăsta.

AGERPRES: E un film despre intimitate, despre vulnerabilitate, care are o interfaţă legată de sexualitate. Cât de teamă îţi este de tabuurile cu care oamenii se confruntă, legat de asta?
Adina Pintilie: Teamă nu cred că e cuvântul potrivit. Noi, într-adevăr, în proiectul ăsta lucrăm cu propriile noastre frici, cu propriile noastre vulnerabilităţi şi ne-am asumat că vom împărtăşi timpul ăsta de explorare cu publicul. Acum, teama de public nu cred că există. Temerile cele mai valide şi profunde sunt alea în care lucrezi cu tine. Sigur că există teama de a fi văzut, de a fi judecat, dar cumva ne-am asumat asta. Şi ce putem spera cel mai mult este că invitaţia la dialog va fi acceptată cu inima deschisă, fără prejudecăţi şi că publicul va putea să intre împreună cu noi în procesul ăsta de punere sub semnul întrebării a prejudecăţilor despre intimitate, despre celălalt, despre diferenţă, despre frumuseţe, să ai ochii deschişi, să stai până la sfârşit la film şi să vezi că de fapt oamenii ăştia care la început, pentru că sunt diferiţi, îţi creează o distanţă… să stai să-i descoperi, să vezi ce e dincolo de suprafaţa asta, de unde vine distanţa asta. Şi va fi foarte interesant să descoperi, de exemplu, cum un personaj care are un corp atât de diferit de normă, cum e Christian – ce relaţie extraordinară are cu propriul corp şi câtă frumuseţe emană – fizică, interioară.

AGERPRES: Spuneai la începutul interviului că la 20 de ani ştiai tot ce se poate şti despre intimitate, despre…
Adina Pintilie: Relaţii, cuplu…

AGERPRES: …dacă acum, tu la 20 de ani ai vedea filmul, care ar fi prima reacţie?
Adina Pintilie: Cred că m-aş fi bucurat foarte tare să am şansa să văd filmul ăsta la 20 de ani. M-ar fi ajutat cumva să scap de foarte multe blocaje şi complexe mult mai devreme, să înţeleg lucruri mult mai devreme. Cred că ar putea ajuta.

AGERPRES: Iar momentul în care apare filmul în societatea europeană, pentru că este un film european, este un moment propice?
Adina Pintilie: Exact asta spuneam, că mi se pare că filmul propune o dezbatere foarte necesară şi am răspuns foarte pe larg un pic mai devreme la asta. Acum, apropo de industrie, care am senzaţia că de multe ori subestimează inteligenţa emoţională a publicului – şi vezi asta. Din fericire, am avut susţinerea asta extraordinară de la Berlin şi avem un sales agent care crede foarte tare şi care e foarte activ – Daniela Elsner, de la Dok&Film International, dar înainte de Berlinale şi Daniela, am avut o viaţă foarte grea în materie de industrie: respingere de la foarte mulţi sales agents, dificultăţi în finanţare pentru că, tocmai asta cred, industria nu mai e atât de conectată, nu mai e atât de up to date apropo de public şi de nevoile lui, de nevoile de explorare. Cred că trăim într-o societate şi o perioadă a istoriei foarte privilegiată, în care oamenii au început să se uite la ei înşişi, au nevoie de zona asta de autoreflexivitate. De asta un film ca ăsta primeşte reacţiile de care ne bucurăm acum şi este extraordinar să vezi cum mişcă oamenii şi cum îi pune într-o stare de-asta de autoreflexivitate. Sunt 30 de ţări care l-au luat în cinema, merge în festivaluri peste tot în lume, are săli ultrapline, niciodată proiecţiile nu sunt suficiente, pentru că întotdeauna se cer proiecţii suplimentare. Filmul ăsta e o felie din cercetarea personală a unor oameni. Nu-ţi oferă răspunsuri definitive. Nimeni nu-şi rezolvă complet problemele existenţiale, dar cred că tipul ăsta de abordare onestă a interiorităţii şi a intimităţii e foarte interesant pentru oameni, ca experienţă.

AGERPRES: Deja ştii ce rating o să aibă în România?
Adina Pintilie: Nu ştiu, încercăm. Eu cred că ar trebui să aibă ratingul 16 +. Să sperăm că nu vom avea 18 +. Dacă avem 18, o să fie ok şi aşa, dar cred că ar fi bine să fie 16 +, ca să ofere şansa publicului tânăr de-a intra în contact cu realitatea asta. Mi-aş fi dorit când eram mult mai tânără să pot să văd tipul ăsta de film şi tipul ăsta de investigaţie personală.

AGERPRES: Care a fost refuzul cel mai abrupt al cuiva de a-ţi vedea filmul şi care a fost cea mai neaşteptată reacţie pozitivă?
Adina Pintilie: Reacţiile care te şi întristează – dar de fapt ar trebui să ne lase un pic reci – te întristează că sunt nedrepte, sunt reacţiile astea care au apărut la film fără să fie văzut filmul. Asta e cea mai mare frustrare, că nici măcar nu i se dă o şansă să existe şi sunt oameni care au probabil rezistenţe enorme personale apropo de subiectul ăsta al intimităţii şi când aud că e un film care investighează zone precum sexualitatea, intimitatea, emoţiile sunt… triggered… sunt inconfortabili numai pe bază de zvonuri. Asta mi se pare – să declanşezi furie şi neacceptare doar pe bază de zvonuri, mi se pare pripit, cel puţin şi nedrept faţă de… Oricum, acum nu trebuie să fie cineva drept faţă de noi. Mi se pare că pierd ceva, pentru că nu oferă o şansă filmului. Asta e o dezamăgire, dacă vrei, dar în acelaşi timp nu contează foarte mult, pentru că n-au văzut filmul. Reacţiile, chiar dacă o să fie mixte… şi până acum ai văzut că au fost reacţii mixte şi în cronici… reacţiile mixte care vin după ce cineva a văzut filmul sunt foarte binevenite. „All emotions welcome”, tocmai pentru că filmul îşi doreşte să deschidă o discuţie şi o dezbatere. Am avut şi reacţii foarte, foarte bune şi interesant e să vezi cum presa românească care n-a văzut filmul atunci a preluat cronica lui Bradshaw (Peter, n.r.) – Bradshaw cred că nici nu a văzut filmul până la sfârşit – care e de fapt o izbucnire furioasă împotriva festivalului de la Berlin mai degrabă, decât să aibă vreo legătură cu filmul. Au citat asta, dar n-au citat „Hollywood Reporter”, n-au citat „Sight and Sound”, n-au citat „IndieWire” şi foarte multe publicaţii de specialitate care au scos lucruri extraordinare despre film… apropo de fairness.

Discutii dupa prima proiectie la TIFF

AGERPRES: Personajul principal din film spune, la un moment dat: „Părinţii mi-au spus ce să fac, mi-au dat un drum în viaţă”. Iar la momentul anxietăţilor, se întreabă cine este de fapt. Părinţii tăi au văzut filmul?
Adina Pintilie: Încă nu au văzut filmul. Premiera românească a fost aici şi abia acum avem subtitrarea în română. Ai mei, nu vorbeşte niciunul dintre ei engleză, deci trebuie să aşteptăm până avem premiera în Bucureşti. Ştiu destul de multe despre el – că e un film despre intimitate, despre zona asta foarte dificilă, că e controversat. Nu ştiu la ce se aşteaptă… dar apropo de „de ce facem filmul” şi de cât de important este, de fapt, „your significant other” (partenerul de viaţă – n.r.) să te vadă aşa cum eşti şi să nu îţi fie frică să fii ce eşti tu pentru că ţi-e teamă că-i pierzi. Ăsta e un challenge foarte mare – cum să îl iubeşti pe celălalt fără să te pierzi pe tine, e una din zonele de investigaţie în film cele mai interesante. Vor avea ocazia să vadă copilul lor – cine este, ce-l preocupă, în ce stadiu de existenţă este şi să vedem cum reacţionează.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.