Extraordinar! A fost identificată fantoma lui Sergiu Nicolaescu!

A 7-a

Filmul  românesc „Domnişoara Christina„, regia Alexandru Maftei, după celebra nuvelă a lui Mircea Eliade, a avut vineri seara premiera de gală la Cinema Florin Piersic din Cluj. Conferenţiarul univesitar dr. Doru Pop, de la Catedra de Cinematografie şi Media a Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai a scris pe unul din blogurile sale o cronică a acestui film. Textul, excelent, îl preluăm mai jos cu acordul autorului.

Extraordinar! A fost identificată fantoma lui Sergiu Nicolaescu!

O fantomă bântuie cinematografia română de azi. Ea este materializată în cea mai recentă producție a lui Alexandru Maftei. Este stafia trecutului, a nostalgiei pentru un mod de a face film. Și, dorind să facă un altfel de cinema decât cel al generației Puiu/ Mungiu, Maftei (și alții ca el) mizează pe re-învierea cinematografiei de gen (genre cinema). Să avem și noi, românii, filme cum au alții. După ce s-a făcut ”primul romantic comedy” românesc (Love Building) acum avem un auto-promovat „prim horror românesc”. Domnişoara Christina (beneficiind de lansarea de Halloween!), însă, nu reușește să fie mai mult decât o împerechere malignă între filmele cu Dracula și seria Exorcistul, cu câteva elemente din Child’s Play și cu inflexiuni din Hitchcock (prost asimilate).

Problema lui Maftei este aceea că nu stăpânește (încă) instrumentele genului. Înainte de a se apuca de proiect, filmografia obligatorie ar fi trebuit să conțină nu numai Psycho, dar și filme mai recente, cum este extraordinarul Shutter Island al lui Scorsese (de unde putea învăța cum se crește tensiunea și misterul) sau celebrul 2046 al Wong Kar-Wai. Aceste vizionări erau necesare pentru a-l convinge pe regizorul nostru că, în absența realismului, nici fantasticul, nici misterul, nu se conturează. Senzația cumplită de artificiu vine tocmai de aici. După o scurtă călătorie cu trenul și câteva schimburi de replici, personajele principale (Egor și Sanda) ajung pe moșia Moscu unde nu e aproape nimeni. Conacul pare bântuit, într-adevăr, dar de absența oricăror intervenții regizorale, de decor și mizanscenă, menite să genereze verosimil. Toate informațiile le primim din dialoguri (așa știm că servitorii fug, așa aflăm că au avut loc incidente sinistre în perioada revoltei din 1907, așa primim informația despre strigoi), dar nimic nu vine din narațiunea vizuală.
Așa se face că disprețul pentru (neo)realism se întoarce împotriva regizorului. Deși vrea să ne convingă, mizanscena creată de Maftei este la limita verosimilului. Personajele sunt de-contextualizate și, prin urmare, arată ca niște caricaturi. În conacul bântuit de strigoiul Christinei nu numai că nu locuiește aproape nimeni, dar singurii servitori pe care îi vedem sunt o bucătăreasă și o doică, apariții razante, fără contur. Când apar ”țăranii”, ei sunt amorfi și par teleportați în film numai pentru că prezența lor îi servea regizorului. E un defect de scenaristică, eroare care se reia și în construcția personajelor adjuvante. Profesorul Nazarie este un arheolog care arată ca un dascăl de școală primară, ale cărui intervenții sunt de-a dreptul din altă lume și alt timp. Așa este și apariția, ex-machina, a medicului Panaitescu, a cărui prezență în film este burlescă – numai jocul Ioan Andrei Ionescu îl salvează.

dominisoara Chris Poster mic
Și celelate personaje sunt la fel de fantomatice. În cele din urmă niciun personaj nu este credibil, începând cu cel realizat de Maia Morgenstern, doamna Moscu. Cum poate o mare actriță să facă un rol chinuit și schematic? Și celelalte două personaje feminine Ioana Anastasia Anton (Sanda) și Anastasia Dumitrescu (Christina) au forță actoricească. Numai că actorul, atunci când este poziționat greșit, interpretează greșit. De exemplu Sanda trece de la o stare la alta fără nicio motivație, fără gradualitate, fiind surprinsă mereu în ”cadre” care nu se leagă unele cu altele. Domnișoara Christina este și ea incertă, spre deosebire de nuvela lui Eliade, unde ea este o prezență mereu activă, în film e o apariție slabă și mai degrabă senzuală, decât înspăimântătoare. Singurul personaj veridic și continuu este micuța Simina (care aduce adeseori cu Chucky), dar care, din neglijența regizorală, glisează adeseori în replici dialectale și comportamente de teatru pentru elevii de gimnaziu.
Nici ”filmul de epocă” nu-i reușește lui Maftei. Senzația acută că revăd filme de gen Enigma Otiliei sau, mai precis, Orient Express, este insuportabilă. Dacă personajul Egor este (cât de cât) veridic ca pictor interbelic, Istodor încercând să redea trecerea dinspre scepticism înspre delirul mistic, personajele secundare care ar trebui să îl ajute, profesorul de arheologie și medicul, sunt la limita dintre caraghioslâc și inautenticitate.
Tot datorită refuzului realismului Maftei eșuează în tentativa de a ne duce într-o atmosferă credibilă. Din păcate dialogurile sunt și ele excesiv teatrale, cu rupturi de semnificație și dinamică, iar sunetul supra-dimensionat preia controlul asupra narațiunii și totul devine un fel de teatru cu sonorul dat la maxim.
Trebuie spus că Maftei este, pe alocuri, un bun realizator de secvențe cu un adevărat potențial cinematografic. Așa este scena primului vis al lui Egor, când, vizual vorbind, atmosfera este puternică și cu tente de fantastic. Din păcate el nu reușește să susțină acest ritm, iar filmul re-cade în teatralism și artificial. Același lucru e valabil pentru construcția dramatică – o reușită este, de exemplu, relația dintre profesorul Nazarie și doctorul Panaitescu, ei aduc un contrapunct comic în scena din dormitor. Numai că nici acesta nu este de lungă durată. Poate că, dacă ar fi fost făcut ca un scurt metraj, filmul ar mai fi avut o șansă. Așa nu este decât o lungă ectoplasmă cinematografică ce nu sperie pe nimeni. Numai istoria filmului să nu se ”sparie”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *