31 august 2014

Cronică de film: Sin city: A Dame to kill for – Filmul unei (DE)GENERAŢII

By In A 7-a, Actualitate

Când apăruse Sin City, în 2005, aveam 13 ani. Atunci l-am văzut. De atunci am văzut multe filme, unele cu descărcări epice fantastice – altele călduțe, cu o oarecare încărcătură dramatică; unele cu personaje care mi-au influenţat existenţa şi raportarea faţă de lume; unele dintre aceste pelicule (mai mult sau mai puţin agreate) au fost inspirate din benzi desenate. Dar niciodată nu am (re)trăit acelaşi sentiment; de ceva gata să mă cucerească pe loc prin inedit; un ceva nemaivăzut – nu neapărat ceva capital, de luat pe o insulă pustie, dar cu siguranţă ceva greu, impecabil, ce se singularizează. Am simţit că aveam în faţă ceva-ul devenit într-o secundă unic în istoria celei de-a şaptea arte. Sigur, era doar un feeling, pentru căpe atunci nu aveam cum să înţeleg capodopera cuplului Frank Miller-Robert Rodriguez; cel puţin, nu la adevărata ei valoare.

city

Secvenţă din film- (c) cinemagia.ro

Peste ani, frânturi de imagini mi-au rămas în minte şi am mers în sala de cinema cu speranţa că amintirea nu îmi juca feste, că Sin Citye(ra) grandios. Apoi, acum convins fiind, am revăzut şi prima parte; atunci nu ştiam nici ce sunt alea referinţe cinematografice (şi social-culturale, care curg doldora într-un mod spectaculos), nici de ce întreg filmul avea un aspect de desen animat filmat, nici de ce doar unele personaje şi obiecte ale mizanscenei erau color (într-un film alb-negru), nici de ce îmi plăceau până la divinizare acele voice-over-uri puternice, grave, pline de tâlc şi de afirmaţii mult-gândite şi oarecum originale în tonul lor uneori aforistic – de reflecție auto-ironică. Cert e că Sin City-ul prim reprezenta un melanj artistic şi tehnic de cea mai înaltă calitate; acel tip de obiect cinematografic ofertant până acolo încât e receptat la diferite paliere, în funcţie de cunoştinţele fiecăruia dintre spectatori; pentru unii e un clişeu groaznic, pentru alţii e redefinirea (sau chiar actualizarea) cinematografiei.

Un film ….modernizat

Acest al doilea Sin City (intitulat Sin City: A Dame to Kill For) e clădit pe primul, dar, sau poate tocmai de aceea (şi voi explica scurt de ce susţin asta), îl depăşeşte. Frank Miller și Robert Rodriguez au avut timp să-şi rafineze practicile şi au beneficiat de progresul tehnologic (3D, animation databasechroma key, îmbunătăţirea CGI-ului etc.); pentru că filmul lor se bazează şi chiar devine aproape strict legat de capacitatea programelor de a modifica imagini-mișcare; care, dintru început, ca şi cadraj, ca geometrie, ca substrat purtat, sunt oricum deosebite. A Dame to Kill For este un neo-noir prin subiect, un cvasi-desen-animat prin tehnică, un comic movieprin opera din care își trage seva, o satiră socială şi cinematografică prin referinţe şi acţiunile unor personaje fantasmagorice, un thriller prin tensiune, un horror prin nivelul exacerbat de violență, un revenge movie prin deznodământ. De fapt, e un film care ajunge să fie un film-gen, un film care punctează, chiar marchează, un nou tip de cinema.

Aș putea să vorbesc despre faptul că aproape tuturor personajelor le sunt luminați ochii (într-o referință pe cât de clară, pe atât de asumat-ironică către filmele noir sau către primul Dracula american, cel din 1931); sau despre faptul că în multe scene de luptă sunt filmate umbrele personajelor (într-o referinţă, sau nu?!, la Nosferatu din 1922 al lui Murnau); sau despre acuza unui anumit sistem social-politic, în care ierarhizarea permite izbânda minciunii și perpetuării unui anumit tip de rău (prielnic liderilor – aici portretizat de senatorul Roark: îngrijit, arogant, protejat, nesimţit, cu impresia că poate fi etern – şi fatal pentru cei conduși, după cum îl vedem pe personajul interpretat atât de elegant de Joseph Gordon-Levitt, a cărui prezenţă e poate prea scurtă pentru potenţialul arătat). Aș putea să vorbesc despre toate astea și despre multe altele (elemente de compoziţie, pe care să le dezintegrez pentru a explica posibilul succes al filmului), însă mi se pare că o încercare chiar şi la suprafaţă de a decripta filmul ar fi de prisos. Ar strica toată plăcerea (aceea cu nuanţe infantile, despre care vorbeam dându-mă exemplu, fascinantă în măsură în care ori te laşi sedus ori eşti în imposibilitatea unei analize pe care ţi-o oferă un aparat critic dezvoltat cel mai des la o şcoală de profil). Plăcerea unei desfătări audio-vizuale pe care Frank Miller și Robert Rodriguez o oferă parcă fără să fie dictaţi de vreun interes (doar fericiţi că pot să o facă) şi fără să se zgârcească cu o secundă.

Sin City 2 este, aşadar, un festin regal care trezește toate simțurile și un blockbuster care minunează prin ritmul propus-impus, prin crezul personajelor, prin aspectul vizual lucrat până la ultimul micron. E tipul de film care marchează o eră, un curent şi o manieră.

de Ion Indolean

(intertitlurile aparţin redactiei)

cronica a aparut initial în Filmesense.ro

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.